Păstreaza tăcerea acela care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Tăcerea cheamă în inima noastră dorul de rugăciune și practicarea virtuţilor.
Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este foarte iubită de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Ea este o păstrătoare de sfinţită rugăciune şi un minunat ajutor în practicarea virtuţilor (de aceea Avva Isaac în cuvântul al treilea zice că „tăcerea-i ajutătoare în lucrurile bune”, „mai înaltă decât toate lucrurile vieţii monahale”) şi „taină a veacului ce va veni”; (iar marele Varsanufie zice că tăcerea în cunoştinţă este mai înaltă chiar decât Teologia).
Tăcerea mai este şi un semn de înţelepciune. Pentru că, deşi cineva tace, neavând cuvânt a spune: „tace fiindcă n-are nimic de răspuns” (Sirah 20, 5), iar altul aşteaptă vremea potrivită să răspundă: „el tace fiindcă cunoaşte vremea” potrivită; iar altul pentru alte pricini. Dar în genere, totdeauna cel ce tace arată că e prudent şi înţelept: „Cel ce tace se află înţelept” (Sirah, 20, 4).
Ca să te deprinzi a tăcea, socoteşte adesea pierderile şi pericolele provenite din vorbărie, şi în acelaşi timp marile bunătăţi ale tăcerii.
Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 83