Crede-mă, iubite părinte David, chiar dacă sunt un ignorant, că drumul către contemplare și dumnezeiasca dragoste este unul singur: pocăința. Ea constă în frica lui Dumnezeu, căință pentru păcate și năzuința ca, după putere, a nu mai mâhni pe Dumnezeu prin repetarea greșelilor de care ne căim. Iarăși zic: «De Dumnezeu te teme și poruncile Lui păzește».
Pocăința trebuie să fie începutul vieții noastre duhovnicești; ea, ca un fir de aur, trebuie să treacă prin toată viața noastră, până la mormânt. Iar dacă lui Dumnezeu Îi va fi plăcut să răpească pe om la vedenie, aceasta ține numai de judecata și de binevoirea Sa către cel ce se pocăiește; noi niciun gând nu ar trebui să ne îngăduim în această privință, nici dorire, căci însăși dorirea noastră, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este prima piedică spre a ajunge la vedenie.
Astăzi, foarte des se vorbește despre dumnezeiasca înfiere, însă puțin se zice despre calea către ea. Iar calea este pocăința. Nicăieri nu cunoaște sufletul nostru pe Dumnezeu ca Tată atât de limpede ca în pocăință. Pe cel ce se pocăiește, Dumnezeu îl primește ca pe fiul risipitor și se bucură de el, că era mort și trăiește, pierdut era și s-a aflat.
Rugăciunea noastră întotdeauna trebuie adusă lui Dumnezeu în conștiința că se aduce „din buze spurcate, din inimă pângărită, din suflet spurcat”. „De-a lungul întregii tale vieți, fiul meu, roagă-te ca păcătos, zicând în toată vremea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul».”
Sursa: Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Mănăstirii Stavropighie „Sfântul Ioan Botezătorul”.