Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.
Aşa cum copiii nu-şi dau seama de sacrificiile pe care părinţii şi învăţătorii lor le fac pentru a-i creşte şi a trece asupra lor experienţa câştigată cu greu de-a lungul unei vieţi întregi, tot aşa îndeobşte oamenii nu L-au înţeles pe Hristos – şi chiar şi cei ce au făcut excepţie de la această regulă, L-au înţeles numai în parte. Astfel, Cuvântul lui Hristos care cheamă la o schimbare radicală a întregii noastre vieţi, a venit ca o rană crudă.
Când Hristos a văzut chinul nostru, a suferit mai mult decât oricare dintre noi. Şi a purtat această cruce în toţi anii activităţii Sale în lume. Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinţa mentală a unei morţi infame, râsul sălbatic şi răzbunător al celor pe care i-a ofensat, suferinţa fizică a răstignirii, mâhnirea Duhului Său pentru că oamenii au dispreţuit vestea iubirii Tatălui.
(Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 109-110)