Pentru a urma lui Hristos, precum spune El, trebuie cu adevărat să ne pregătim a răbda toată scârba şi durerea, toată suferinţa cu putinţă. Şi cum este cu putinţă a alege o astfel de suferinţă şi o astfel de durere? Nimenea nu poate de la sine să urmeze lui Hristos, pentru că prima condiţie este a lua pe proprii săi umeri crucea. Cine poate alege înfricoşata cale a suferinţei lui Hristos? Deci trebuie o oarecare intuiţie de sus care să atragă pe om către Hristos. Apostolul Pavel bine a zis că, dacă nu este înviere, atunci creştinul este cea mai nefericită fiinţă de pe pământ.
Omeneşte vorbind, nimenea poate să se învoiască a urma lui Hristos, dacă nu i se va descoperi că El este Fiul iubit al Tatălui. Pare-mi-se că această situaţie include o oarecare clătinare. Dacă fără El nu putem înfăptui, şi Îl rugăm pe El să înfăptuiască, iar El nu înfăptuieşte, cum să înţelegem cuvântul: „Cereţi, şi se va da vouă”? Noi cerem, şi îndelungă vreme nu primim nici lucrurile cele neînsemnate.
Aşadar, potenţial, în noi trăieşte însuşi Dumnezeu, iar noi primim fiinţa-viaţa lui Dumnezeu însuşi, astfel încât Dumnezeu şi omul merg unul lângă altul, cât se poate de apropiat. Când vorbim despre întruparea Fiului Tatălui, se iveşte întrebarea: cum este cu putinţă ca Esenţa absolută să se fi întrupat în acest trup al durerilor?
Firea noastră este de Dumnezeu făcută. Reiese că Hristos a îmbrăcat şi a luat asupră-Şi, în propriul Ipostas, firea noastră supusă suferinţei, însă fire de El însuşi zidită. Ea nu este ceva străin Lui. În naşterea Lui din Fecioara, El s-a îndepărtat de tot ce avea atingere cu păcatul. Dacă El însuşi a făcut această fire şi a putut să se manifeste în ea, rezultă că şi noi, cei născuţi în această fire, putem să primim pe Dumnezeu — pe Făcătorul.
Aşa încât, atunci când Domnul grăieşte în sfatul Său cel mai nainte de veci: „Să facem om după chipul nostru şi după asemănare”, noi ne aflăm în faţa Absolutului.
Şi experienţa de zi cu zi ne arată neputinţa noastră, moartea noastră, lipsa de dragoste în noi, lipsa unei simţiri limpezi, ce este bine şi ce este rău. Noi ne zbatem ca peştele pe uscat în lumea aceasta. Viaţa cea de veacuri a dreptei-slăviri şi a creştinismului în general reprezintă o continuă căutare.
Iar când voim să cunoaştem pe Dumnezeu, se naşte întrebarea: cum este cu putinţă ca Esenţa absolută să fi luat asupră-şi această formă relativă a fiinţării? Iar pe de altă parte: cum putem noi, născuţi fiind în acest trup de ţărână, să ne arătăm purtători ai puterii dumnezeieşti?
Dacă am vrea să socotim acestea, la fiecare pas am putea cerca neputinţa intelectului nostru de a răspunde întrebărilor. Căci ele îşi află răspunsul în însăşi viaţa.
Noi ne aflăm încă în perioada facerii, despre care spunea Domnul: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez”. Încă nu s-a împlinit până la capăt „lucrul” lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte lumea.
Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004