Pentru a avea mintea şi inima în pace înaintea judecăţii lui Dumnezeu trebuie să nu facem nimic care ar putea stingheri pe altul. Trebuie să ne câştigăm viaţa singuri, prin munca noastră.
Trebuie cu orice preţ să facem ca grijile vieţii de zi cu zi să nu ne împiedice a petrece în duh cu Hristos, Care este de-a dreapta Tatălui şi împreună cu Duhul Sfânt.
Părinţii Bisericii folosesc uneori această metaforă: dacă suntem într-un loc împreună cu un împărat, prezenţa lui înrâureşte tot ce facem. De ce nu ar fi la fel şi cu vecinicul nostru împărat? Deoarece El este de faţă, să facem toate sub privirea Lui. Întotdeauna.
În fiecare zi, în fiecare noapte să avem în minte că Dumnezeu ne priveşte, că ne aude rugăciunile, că vede adâncurile duhului nostru. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă că Îl vedem pe Dumnezeu precum este, ci doar creează o atmosferă ce ne îngăduie să ne vedem neajunsurile, risipirea minţii, greşalele în legăturile noastre cu ceilalţi de-a lungul zilei.
Vieţuind împreună cu alţii, sintem supuşi unor limitări, reguli exterioare, restricţii etc. Însă duhul ce purcede de la Dumnezeu trece dincolo de toate aceste forme.
Să fie gândul nostru acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El şi nu va rămâne mult loc patimilor. Ne vom obişnui să trăim în acest fel şi, printr-o astfel de vieţuire paşnică, vom reclădi întreaga noastră fiinţă.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014