Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!”
Începem să ne îmbrăcăm și zicem: „Doamne, tu vezi că sunt gol de tot ce este cunoaștere a adevărului Tău. Rogu-mă Ție, nu mă lăsa gol, ci mă îmbracă cu lumina cunoașterii Tale, Cela ce locuiești în lumina cea neapropiată!”
Începem să ne spălăm: „Doamne, spală toată întinăciunea de pe întreg trupul vieții mele în lumea aceasta.”
Ne spălăm ochii și zicem: „Dă-mi ochi să văd Împărăția Ta, Lumina Ta.”
Deschizând ușa, zicem: „Ușa pocăinței deschide mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeul meu”.
Și, așa, în toată vremea. Prin „mica noastră lucrare” putem încheia o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu Care este Duh. Așa, treptat, se schimbă cele de toate zilele ale noastre, cele pline de trudă, osteneală, plictis, urât, dureri, nedumeriri, suferințe. Iar dintre suferințe, cea mai importantă este necunoașterea (de Dumnezeu).
Arhimandritul Sofronie, „Cuvântări duhovnicești”, vol. I, în traducerea Părintelui Rafail Noica.