Gândiți-vă la ”Tatăl nostru”. Dacă ești certat cu cineva, chemarea acestui Tată sfânt se preface în blestem: ”nu mă ierta, Doamne, precum nici eu nu pot să iert”. Contradicția dintre ceea ce spunem și ceea ce facem anulează rugăciunile noastre. Iertarea noastră de către Dumnezeu depinde de iertarea noastră față de aproapele. Aici nu e vorbă goală, e nenorocire.
Cine nu iartă, nu iubește. Cine nu iartă și cine nu-l iubește pe om nici pe Dumnezeu nu-L iubește. În viața de toate zilele ne înțepăm unul pe altul, ne mâhnim și fără îndoială ne tulburăm, ne răzvrătim. Vin aici, la noi, cei care au niște dușmani și încep să se roage: ”să-i trăsnească Dumnezeu”, ”să-i facă praf și pulbere”…
Uităm că avem de împlinit niște porunci dumnezeiești, că trebuie să ne rugăm pentru dușmanii noștri. Poate că cea mai mare virtute este iubirea de vrăjmași; sau măcar să te rogi pentru ei, sau măcar să nu te răzbuni pe ei. Lasă-L pe Dumnezeu să facă dreptate. Nu judeca, slugă străină! ”A Mea este răzbunarea” – zice Domnul. Este bine să fim conștienți că există o pronie dumnezeiască și că nimic nu se întâmplă în lumea aceasta fără ca să nu știe Dumnezeu.
Părintele Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Bucureşti, 2002