[…] Ca însusire a firii cazute, lacrimile sunt molipsite de boala caderii, asemenea tuturor însusirilor firii omenesti. Sunt oameni care din fire sunt deosebit de înclinati spre lacrimi si varsa lacrimi cu orice prilej la îndemâna: aceste lacrimi se numesc firesti.
Sunt si lacrimi pacatoase. Aceste lacrimi ie varsa din belsug si cu deosebita usurinta oamenii dedati patimii dezmierdarilor; lacrimi asemenea lacrimilor celor împatimiti de dezmierdari varsa cei aflati în amagire de sine si înselare; slava desarta, fatarnicia, prefacatoria, dorinta de a fi pe placul oamenilor pot face pe cineva sa verse lacrimi din belsug.
În fine, lacrimi varsa si rautatea: atunci când nu are putinta sa faca rau, sa verse sânge omenesc, ea varsa lacrimi.
Aceste lacrimi le avea Nero, în care crestinii acelei vremi, din pricina cruzimii si urii lui fata de crestinism, credeau ca vad pe antihrist. Între lacrimile firesti se numara lacrimile varsate din amaraciune; dar când amaraciunea este pacatoasa, lacrimile izvorâte din amaraciune devin lacrimi pacatoase. Sfintii Parinti ne poruncesc sa preschimbam atât lacrimile firesti, cât si pe cele pacatoase, îndata ce se ivesc, în lacrimi placute lui Dumnezeu, adica sa schimbam pricina lacrimilor: sa ne aducem aminte de pacatele noastre, moartea de care nu vom scapa si a carei venire nu stim când va fi, judecata lui Dumnezeu, si sa plângem din aceste pricini. Minunat lucru! Cei care din fireasca înclinare varsau fara osteneala râuri de lacrimi fara rost si roada, precum si cei ce le varsau din imbolduri pacatoase, atunci când vor sa plânga în chip bineplacut lui Dumnezeu, îndata vad în sine o uscaciune neobisnuita, nu pot sa stoarca din ochi nici macar o picatura de lacrima. De aici ne dam seama ca lacrimile temerii de Dumnezeu si ale pocaintei sunt dar al lui Dumnezeu, ca pentru a le primi trebuie mai întâi sa ne îngrijim a dobândi pricinile lor.
Pricina lacrimilor este vederea si recunoasterea pacatoseniei proprii. Izvoare de apa au izvorât ochii mei, graieste Sfântul Prooroc David, ca n-am pazit legea Ta (Ps. 118,136). Pricina lacrimilor e saracia cu duhul: fiind o fericire în sine, ea naste alta fericire, plânsul (Mt. 5,3-4), o hraneste, o sprijina, o întareste. Nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns, a zis Preacuviosul Ioan Proorocul. Daca cineva, aflându-se în sânul obstii, taie voia sa si nu ia aminte la pacate straine, afla plânsul. Prin aceasta lucrare se aduna gândurile lui, si adunându-se în acest chip, nasc în inima întristare cea dupa Dumnezeu, iar întristarea naste lacrimile. Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeiesti: Lacrimile la rugaciune, graieste Sfântul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiesti de care s-a învrednicit sufletul prin pocainta sa si a faptului ca a fost primit si a început sa intre în tarina curatiei prin lacrimi. Daca gândurile nu se vor rupe de lucrurile trecatoare, daca nu vor lepada de la sine nadejdile în aceasta lume, daca nu se va stârni în ele dispretul fata de ea si daca nu vor începe a-si pregati merinde pentru iesire, daca nu vor începe sa lucreze în suflet cugetari despre lucrurile ce tin de veacul viitor, nu vor putea sa verse lacrimi.[…]
Rugându-ne pentru darul lacrimilor, este neaparata nevoie sa ne silim si noi însine a lacrima. Sfortarea sau osteneala proprie merg înaintea revarsarii lacrimilor si o însotesc. Osteneala ce merge înaintea varsarii lacrimilor sta în înfrânarea cu dreapta socotinta de la mâncare si bautura, în privegherea cu dreapta socotinta, în neagonisire, în desprinderea luarii-aminte de tot ce ne înconjoara, în adunarea ei în noi însine. Sfântul Ioan Scararul a spus în Cuvântul sau despre plâns: Pocainta este lipsirea neîntristata de toata mângâierea trupeasca. Sfântul David descrie starea celui care plânge în urmatorul chip: Palit am fost ca iarba si s-a uscat inima mea, ca am uitat a mânca pâinea mea. De glasul suspinului meu s-a lipit osul meu de carnea mea. Asemanatu-m-am cu pelicanul de pustie, facutu-m-am precum corbul de noapte în loc nelocuit. Privegheat-am si m-am facut ca o pasare ce este osebita pe casa. Cenusa ca pâinea am mâncat, si bautura mea cu plângere am amestecat (Ps. 101,5-8,10). Fara a muri pentru lume, omul nu poate dobândi plânsul si lacrimile: le dobândim pe masura ce murim pentru lume. [ ]
Darul plânsului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mântuirea noastra. Darurile proorociei, înainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut în chip deosebit Lui Dumnezeu si si-a atras în chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita. Întristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie în sine. Nevointele trupesti fara întristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet. Lacrimile varsate pentru pacate sunt la început amare, se varsa întru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le împartaseste si trupului. Putin câte putin, cu lacrimile începe sa se uneasca o mângâiere alcatuind o deosebita liniste, dintr-un simtamânt de blândete dintr-o smerenie; o data cu aceasta, însesi lacrimile, pe masura si pe potriva mângâierii aduse, se preschimba, îsi pierd într-o masura însemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina.
La început, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, încep, putin câte putin, sa vina mai des si sunt mai îmbelsugate. Iar atunci când darul lacrimilor se întareste în noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gândurile, începe sa lucreze cu o deosebita adâncime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric. Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera învatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare în lacrimi dulci. Atunci, în inima odrasleste mângâierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamântesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevoiesc în rugaciunea cu plâns si care au darul lacrimilor. […]
Cel ce se pocaieste cu adevarat, dupa spusele Sfântului Ioan Scararul, socoate fiecare zi în care nu a plâns o zi pierduta pentru sine, chiar daca în rastimpul ei ar fi facut vreun lucru bun. Oricât de înalta ar fi vietuirea noastra, daca n-am câstigat inima înfrânta aceasta vietuire e prefacuta si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfântul Botez) sa-si curete mâinile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu.
Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi învinovatiti fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvântatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plâns neîncetat, adica pentru ca nu am petrecut în întristarea cea mântuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra. Cu toate ca plânsul este încununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin îmbelsugate, unii nevoitori, precum vedem din cuvintele de mângâiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti, se chinuie sub povara plânsului fie de-a lungul întregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung rastimp, fara a primi lacrimi spre a se mângâia si racori cu ele. Acestia sa stie ca fiinta pocaintei sta în smerenie si în strapungerea duhului nostru (Ps. 50,19), când duhul plânge din pricina smereniei. Plânsul duhului, atunci când puterile trupesti nu-s îndestulatoare pentru a vadi prin nevointe si fapte trupesti pocainta care lucreaza în suflet, tine locui tuturor nevointelor si faptelor trupesti, printre care si lacrimile. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000