De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc.
Una este trista smerenie a celor ce se pocăiesc, și alta mustrarea de conștiință a celor ce încă păcătuiesc; în fine, alta fericita și bogata smerenie pe care o dobândesc cei desăvârșiți, prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu încercăm a găsi cea de a treia smerenie cu ajutorul minții, căci zadarnică ne va fi străduința. Semnul celei de a doua este desăvârșita îndurare a defăimării.
Obișnuința care o ia înaintea voii și a conștiinței tiranizează deseori chiar pe aceștia care-și plâng (păcatele). Și nu trebuie să ne minunăm, căci rațiunea jedecăților lui Dumnezeu și a căderilor oamenilor ne este ascunsă și cu neputință a fi pricepută de cineva. Și aceasta pentru că nu se știe sigur care sunt păcatele provenite de pe urma leneviei noastre, care cele pe care le-a îngăduit dumnezeiasca iconomie, și care cele ce își au originea în depărtarea Domnului de către noi. Cineva mi-a povestit însă că cele ce ni s-au întâmplat din dumenzeiască iconomie nu ne stăpânesc vreme îndelungată ci grabnic dispar, pentru că cel care ne-a prădat păcatelor nu îngădie să fim stăpâniți multă vreme de demonul întristării. Noi, cei ce am căzut, înainte de orice să ne luptăm împotriva lui, căci, alături de noi fiind în vremea rugăciunii noastre și aducându-ne aminte de intimitatea în care ne găseam la început cu Dumnezeu, voiește să ne îndepărteze de la rugăciune.
Să nu te înfricoșezi de vei cădea în fiecare zi și nici să nu încetezi lupta, ci stai bărbătește și fără îndoială că îngerul care te păzește va lua în considerare răbdarea ta.
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara – 2000, p. 231-23