Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Astăzi se pare că omul nu mai ţine prea mult la mântuirea lui. Oare de ce? Ce este acest lucru care îl face să păcătuiască cu atâta uşurinţă şi să se pocăiască atât de greu? Este atât de greu ca omul să se schimbe? Este înjositor să-şi ceară iertare? Este nedemn de el să se smerească? Ascultaţi-l, vă rog, pe cel ce vă vorbeşte ca pe un frate al vostru, ca pe un tovarăş de luptă, şi nu ca pe un dascăl sever. Va încerca să răspundă la întrebările fundamentale, cruciale, de mai sus, slujindu-se în acest scop de neasemuita Scriptură, de scrierile de Dumnezeu insuflate ale Părinţilor şi de bine-înmiresmatul Sinaxar.
Propovăduirea Bisericii este, ar trebui să fie, totdeauna despre pocăinţă. Aceasta a fost propovăduirea tuturor prorocilor din Vechiul Legământ, până la Sfântul Înaintemergător, şi aceasta a fost şi propovăduirea lui Hristos. Pocăinţa găteşte acea atmosferă umilincioasă a venirii împărăţiei lui Dumnezeu, a vederii lui Dumnezeu, a întâlnirii cu El. Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, predicatorul înflăcărat al Harului şi al Luminii nezidite, subliniază elocvent că pocăinţa este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti. Cu toţii, absolut cu toţii avem nevoie de pocăinţă, pentru că nimeni nu este fără păcat. Viaţa duhovnicească începe negreşit cu pocăinţa. Lucrarea ei nu se sfârşeşte niciodată. Sfântul Vasile cel Mare spune că toată viaţa omului este spre pocăinţă. Omul nedesăvârşit are nevoie de o luptă necontenită pentru a se apropia de Atot-desăvârşitul Dumnezeu. Neajunsă este desăvârşirea, va spune Sfântul Grigorie al Nyssei. In Ortodoxie nu există vreo Nirvana, unde să încetezi nevoinţa şi să te destinzi în beatitudine. Lupta este până la mormânt, neîncetată, neîntreruptă.
Marele Părinte şi dogmatist al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Damaschinul, spune că pocăinţa înseamnă întoarcere de la cele împotriva firii la cele după fire, şi înaintare către cele mai presus de fire. Este o călătorie de la starea „după chip” la cea „după asemănare”.
Adam a fost făcut de Bunul Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Starea după chip i-a fost nemijlocit dăruită, în timp ce asemănarea trebuia să o cultive el însuşi, în mod liber şi sârguitor – desigur, cu împreună-lucrarea dumnezeiescului Har. Dobândirea asemănării înseamnă sfinţire, umplere de Har, desăvârşire, îndumnezeire.
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.
Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016