Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie: Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă.
El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, “Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui.”
Aceasta este parte a paradoxului rugăciunii. Suntem obişnuiţi mai ales în lumea noastră să gândim în termeni de “cauză şi efect”, iar acest lucru este uşor de transferat fenomenului de rugăciune. Desigur, acest lucru a condus la multe neînţelegeri şi mai mult decât la un mic abuz. Legătura directă între ardoarea rugăciunii şi eficacitatea ei este, într-adevăr, magie, nu creştinism. Şi magia este o tentaţie chiar şi în lumea modernă.
Experienţa Stareţului Sofronie ar putea fi repetată din vieţile multor preoţi – cel puţin pe baza conversaţiilor pe care le–am avut de-a lungul anilor. Cei mai mulţi preoţi pe care îi cunosc pot împărtăşi poveştile recuperărilor miraculoase sau răspunsuri uimitoare la rugăciune. Şi totuşi, cei mai mulţi recunosc de asemenea, că aceste ocazii rămân paradoxale şi nu înrădăcinate în ei înşişi sau în ardoarea rugăciunii lor.
Aceasta, desigur, nu este un motiv să nu se roage, nici să se roage fierbinte. Dar este un motiv de a schimba înţelegerea noastră departe magie către personal. Am scris înainte de toate că rugăciunea are ca obiectiv final comuniunea cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru bolnavi, suntem noi înşine în uniune cu Dumnezeu şi cu voia Lui, şi extindem această uniune faţă de cel pentru care ne rugăm. În acest sens, putem înţelege că unirea tuturor lucrurilor în Hristos aduce totul spre scopul său final (Efeseni 1:10). Rugăciunea noastră nu este cauza – Dumnezeu este cauza. În uniunea noastră cu toate lucrurile lui Dumnezeu este faptul că lumea se întoarce la cauza sa adevărată şi faptul că în ea ne putem bucura.
Deseori bănuiesc că fenomentul de cauzalitate, aşa cum este înrădăcinat în fizică şi alte științe similare, este, probabil, un termen care induce în eroare atunci când se aplică la un univers adevărat al cărui existenţă este înrădăcinată în personalitate. Într-un astfel de univers, dragostea este o categorie mult mai importantă decât legătura de cauzalitate, în cazul în care legătura de cauzalitate are orice loc, în toate.
În rugăciune ne confruntăm frecvent cu paradoxul – dar acesta este paradoxul lui Dumnezeu:
O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde şi-n noduri de cuvinte M’ascunde chiar pe Mine? Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu’n cingătoare: Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. Unde erai când Însumi întemeiam pământul? Hai, spune-mi, dacă ştii! Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri, sau cine-a pus o plasă de funii peste el? şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi? sau cin’ i-a pus tărie de piatră unghiulară? hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? (Iov 38:1-7)
Pr. Stephen Freeman, https://parintelestephen.wordpress.com/