Dacă Dumnezeu vi se înfățișează ca un Judecător aspru, iar Judecata ca o pieire inevitabilă — fiindcă nimeni nu va putea împlini așteptările Judecătorului — atunci, cred, nu ar trebui să vă exprimați aceste gânduri. Voi spune însă ce simt eu în această privință.
Mai întâi, aș spune că Dumnezeul în Care credem este Dumnezeul iubirii, și atunci când El vede răul din noi, nu ne identifică cu răul, mai mult decât îl identifică doctorul pe bolnav cu boala lui. Din scurt, doctorul poate spune: „Acesta e un caz de pneumonie” sau „aceasta este o apendicită”, dar omul nu se reduce la aceasta. Și cred că Dumnezeu Se uită la noi cu milă nesfârșită, așa cum și noi privim pe cineva doborât de boală sau pe o victimă a vreunei nenorociri.
Sartre are o frază cumplită: „Iuda nu este trădător pentru că L-a trădat pe Hristos, ci L-a trădat pe Hristos pentru că era trădător.” Eu socotesc aceasta drept una dintre cele mai monstruoase afirmații, pentru că este nedreaptă. Ea face din Iuda nimic altceva decât întruparea trădării, pe când el era un om care a trădat.
Pe de altă parte, dacă așteptați un răspuns mai degrabă teologic (și văd că sunt de față clerici, deci vorbesc cu frică și cutremur), trebuie să spun că înțelegerea Judecății este adesea înșelătoare. Știți ce este judecata pământească: există puterea legislativă, care dă legile; există judecători, a căror sarcină este să le aplice; există acuzarea, apărarea, inculpatul, martori ai acuzării și ai apărării — fiecare are partea lui și nu se amestecă în partea celuilalt. Judecătorul nu creează legea, acuzatorul nu judecă ș.a.m.d.
Dar în Evanghelie vedem altceva: Domnul este și Legiuitorul, și Judecătorul, și Răscumpărătorul păcatelor noastre, și Apărătorul nostru; Domnul a murit în Hristos pentru noi. Ce fel de „dreptate” putem aștepta aici? Nu o dreptate rece și implacabilă, ci putem aștepta milă, putem aștepta compasiune, putem aștepta multe — dar nu acea „dreptate juridică” omenească. De aceea trebuie să fim atenți când transferăm reprezentările noastre omenești despre judecată în Evanghelie.
Mai există un lucru care adesea provoacă nedumerire: dacă există iad și există rai, iar criteriul vieții veșnice este iubirea — câtă iubire a fost și este în tine — eu mi-o închipui sub forma unor cercuri concentrice. În centru este Dumnezeu, Care este iubirea desăvârșită; în jurul Lui — cei mari în iubire, apoi cei mai mici, și mai departe oamenii care au în ei destulă iubire ca să se afle în această sferă; iar în afară, în întuneric, cei care nu au iubire.
Iubirea este înrudită cu compasiunea, cu durerea inimii pentru suferința altora. Cu cât ai mai multă iubire, cu atât mai multă suferință simți pentru cei care sunt afară. Astfel, în centru este Dumnezeu, Care va fi cu totul nefericit pentru cei pierduți; apoi sfinții, care vor fi tot mai puțin nefericiți, pe măsură ce iubirea lor este mai mică. Și singurii care vor fi cu adevărat „fericiți” vor fi acei de pe margine, care vor fi ca oamenii ce s-au urcat în autobuz și s-au prins de el, fără să știe dacă se vor putea ține, dar strigă: „Sunt înăuntru! Sunt înăuntru!”
Un astfel de rai nu mi-l pot închipui. Tot așa cum nu pot să mi-o închipui pe mama mea care, uitându-se mulțumită prin rai și negăsindu-mă acolo, s-ar apleca peste balustradă, m-ar vedea în foc și ar zice: „Ei bine, nu ți-am spus eu?!” Iertați-mă, poate nu e o imagine prea înaltă, dar aceasta aș vrea să o transmit oamenilor: dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeul Care este iubire, atunci iubirea este ceea ce vom întâlni.
Eu aștept ca Domnul să ne întâmpine, iar noi să-I spunem: „Iartă-mă, vezi ce urât sunt, plin de bube și zdrențe.” Și El să ne spună: „Vino și așază-te pe genunchii Mei, plângi bine și totul va trece.” Poate că sunt optimist — dar cred că sunt un optimist teologic: chiar dacă o spun într-o formă simplă, cred că aici este adevărul. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul iubirii, atunci trebuie să existe o ieșire. Poate nu o vedem acum, dar putem intra în veșnicie cu nădejde, nu cu groază.
Eu nu cred că Judecata constă în a fi condamnat și osândit; Judecata constă în a te întâlni față către față cu frumusețea negrăită, cu iubirea desăvârșită, și a vedea cât suntem de nevrednici — și totuși, cum, în ciuda nevredniciei noastre, suntem iubiți prin întreaga viață și moarte a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Fiul Omului. Și în aceasta stă mântuirea noastră.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Prelegere la ședința Grupului Medical din Londra, 4 aprilie 1987