Astăzi nu mai sunt prigoane ca să mucenicim pentru Hristos. Și totuși putem să mucenicim în fiecare zi, în felurite chipuri. Prilejurile sunt multe și provocările diferite. O mucenicie este să rabzi greutățile aproapelui, durerile bolii, ale văduviei, ale vieții de orfan, ale respingerii. O mucenicie este să se tăgăduiască cineva pe sine, să lepede de bună-voie bogăția necinstită, desfătările lumești, măririle pe care i le aduce lumea și tot ce-l satisface trupește.
Voia noastră, încăpăținarea noastră, păcatul sunt o beție mai rea decât cel mai tare vin. Mă las fără de grijă în voia acestor beții, dar mă retrag vine vorba de descoperirea Duhului Sfânt în viața mea. Dacă nu ne întâlnim cu Mângâietorul, ne vom îmbăta în chip nemângâiat de diavolul și de feluritele lui meșteșugiri. Omul e liber cu desăvârșire să se îmbete cu ce vrea.
Și nu are importanță dacă am păcătuit, ci dacă nu ne-am pocăit. Tot ce-a fost, a fost. Oricum am fi, să nu rămânem să ne plângem soarta ca niște bocitoare. Să nu spunem că nu putem să ne îndreptăm, că pentru noi nu mai există mântuire. Aceasta e o hulă iscată de demon. Să recunoaștem sincer că am păcătuit cumplit, că ne-am neglijat pajiștea inimii, ocupați fiind cu ogoarele străine.
Și acum ce să facem? Să deznădăjduim? Asta vrea diavolul. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu! Rușinea, orgoliul rănit, egoismul nostru să se risipească! Domnul continuă să ne iubească chiar și așa.
Monahul Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011