Biserica lucrează mai întâi asupra noastră cu puterea tămăduirii. Participând la viața Bisericii, primim un tratament duhovnicesc, al cărui scop este să ne ajute să ne întoarcem la starea firească a omului, așa cum ne-a zidit Dumnezeu. Căderea în păcat a denaturat firea noastră. Din clipa în care omul, încălcând porunca lui Dumnezeu, a rupt legătura cu El, toate puterile sufletești și trupești s-au tulburat, iar mintea sa, în loc să-și împlinească menirea firească – aceea de a rămâne într-o neîncetată comuniune cu Dumnezeu – s-a afundat în lăcomie, în cele materiale, în patimi și păcat.
Din acel moment, omul apare ca o ființă bolnavă, cu firea adânc denaturată. Aceasta este căderea în păcat, păcatul strămoșesc – o boală ereditară, care se transmite din generație în generație. Fiind legați prin fire de strămoșii noștri, moștenim odată cu toate celelalte și această boală duhovnicească, care a denaturat ființa umană.
Dumnezeu ne oferă un medicament – medicamentul pocăinței. Însă pocăința nu trebuie trăită doar ca o conștientizare a vinei, ci ca o întoarcere a unui fiu către Tatăl său. Nici diavolul și niciun păcat nu ne pot lua dreptul de a fi fii ai lui Dumnezeu.
Putem să stăm înaintea lui Dumnezeu și să spunem: „Da, ca un om am căzut, m-am rătăcit, dar nu m-am lepădat de Tine și caut și acum mântuirea.” În Biserică, omul nu trebuie să se simtă un nimic, căci toți suntem chemați de Dumnezeu să devenim dumnezei după har.
Adică, un om în Biserică devine un rege, nu un nimic. Dumnezeu îl face astfel.
Sfinții n-au trăit în deznădejde, ci în pocăință, conștientizându-se pe ei înșiși ca fii ai lui Dumnezeu. Această putere dătătoare de viață i-a condus către Tronul Tatălui Ceresc.
Indiferent ce s-ar întâmpla, nu există dezamăgire sau prăbușire a omului pe care Biserica să nu le poată depăși.
Mitropolitul Atanasie de Limassol