În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Este pentru a patra oară când vorbesc despre spovedanie şi aş dori să vorbesc despre taina iertării. După cum v-am spus şi altă dată, atunci când venim la spovedanie, ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este un judecător. El este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel care ne-a iubit până într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a ne izbăvi de osândă şi pentru ca noi să credem în Iubirea Lui. Venim deci la El ca la un Prieten şi ca la un Mântuitor.
Ne spovedim Lui, ne deschidem Lui inima şi, aşa cum am încercat să vă explic şi cu alte ocazii, Îi spunem tot ce ne desparte de El; nu e vorba de o listă de păcate, ci de tot ceea ce simţim în inimă că ne desparte de El; e vorba de necredincioşia noastră, pentru că în ciuda cuvintelor de iubire şi de adorare pe care I le adresăm, ne purtăm totuşi în aşa fel încât Îl pironim din nou pe cruce. Minţim şi creăm o lume în care doar moartea poate să învingă. Îl respingem pe aproapele nostru şi singuri ne închidem drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece dacă nu putem spune „Tatăl nostru” în loc de „Tatăl Meu”, nu poate fi loc pentru noi în Împărăţia Lui.
Aşa că cerem iertare de la Domnul – dar nu o iertare formală, un cuvânt ce ar spune „Nu ai fost vrednic de prietenia Mea, dar sunt mărinimos şi te iert.” Nu, nu despre asta e vorba. Noi nu cerem o astfel de iertare, ci căutăm mai curând o reală împăcare, prin care ne deschidem inima înaintea lui Dumnezeu, spunându-I tot adevărul care trebuie spus şi prin care Îi dezvăluim toate chipurile în care I-am fost necredincioşi, nu numai în mod direct Lui, ci necredincioşi şi aproapelui nostru, prietenilor noştri, rudelor şi tuturor celor care ne înconjoară. De asemenea, Îi dezvăluim şi atitudinea noastră dispreţuitoare, plină de indiferenţă, cu care am tratat lumea pe care El a plăsmuit-o – lume pe care atât de mult a iubit-o, încât a chemat-o întru fiinţă.
După aceasta, aşa cum am mai spus, trebuie să-I cerem împăcarea. „Să fim din nou prieteni, Doamne. Ştiu că încă nu m-am schimbat, însă doar prietenia Ta atotiubitoare şi de nezdruncinat poate să-mi dea un imbold pentru a mă schimba. Dacă mă vei respinge, dacă îmi vei întoarce spatele, nu voi avea nici un motiv să ma schimb.”
Orice s-ar întâmpla în lumea ce va să vie, aici, în această lume, sunt un condamnat. Singurul motiv pentru care aş putea să mă schimb este că Domnul a spus: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Nu aştept de la tine o schimbare totală şi imediată, dar aştept să te schimbi, pas cu pas. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi ajuta şi te voi ocroti, te voi călăuzi şi te voi întări – dar tu, schimbă-te. Şi când vei primi iertarea de la preot în numele Meu, să nu îţi închipui că trecutul nu mai există. Trecut nu va mai fi doar atunci când vei deveni atât de străin de acest trecut, încât nu îţi va mai aparţine.”
Ar putea părea foarte ciudat, dar noi toţi trăim o viaţă foarte complexă. Îmi amintesc de o bătrână care a venit la mine şi mi-a spus că nu ştie cum să-şi mai trăiască viaţa. Îşi petrecea toate nopţile bântuită de coşmaruri care îi aminteau tot răul pe care-l făcuse de-a lungul vieţii sale. S-a dus la un doctor care i-a prescris medicamente, dar care i-au făcut şi mai rău, transformându-i visele în halucinaţii. Ce putea face?
I-am spus: „Ia aminte, Dumnezeu nu ne da să trăim doar o dată în viaţa unele întâmplări sau încercări, ci ne dă să le retrăim iară şi iară, până ce tot răul va fi îndepărtat. Când trebuie să facem faţă acestui rău din trecut, trebuie să ne punem întrebarea: acum, cu experienţa de viaţă pe care am dobândit-o, aş mai putea fi persoana care am fost odată? Aş mai putea rosti acele cuvinte ucigătoare sau aş mai face acele fapte rele? Şi dacă poţi răspunde cu sinceritate: Nu, cu tot ce am învăţat de la viaţă, dacă aş fi pus acum în aceeaşi situaţie, nu aş mai face acelaşi lucru, şi dacă poţi spune: Doamne, iartă-mă în special pentru acel moment din trecutul meu, atunci să ştii că eşti liber. Dacă poţi spune aceasta din toată inima, cu toată sinceritatea şi cu tot adevărul care este în tine, atunci acest trecut nu se va mai întoarce la tine, el nu îţi va mai aparţine.”
Aşa s-a întâmplat cu această femeie. Şi aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi. Nu putem să ne eliberăm într-o clipă de trecut. Trebuie să renunţăm la răul din el. Trebuie să ne întoarcem către Hristos, Dumnezeul nostru, să-I făgăduim că ne vom strădui să păstrăm credincioşia, cerându-I ajutorul şi apoi pas cu pas să ne eliberăm de acest trecut. Asta nu înseamnă că prin spovedanie nu suntem iertaţi, pentru că a fi iertat înseamnă să fii asumat cu iubire şi tandreţe de către cineva care totuşi nu va uita niciodată slăbiciunile şi nereuşitele tale, căci a uita ar însemna a ne expune aceloraşi ispite fără nici o ocrotire.
Îmi amintesc de o femeie care a fost multă vreme tratată în spital de alcoolism şi care s-a întors la casa ei tămăduită. Pentru a-i sărbători reîntoarcerea în familie, s-a pus o sticlă de vin pe masă iar aceasta a însemnat sfârşitul, pentru că ai ei crezuseră că se vindecase şi nu realizaseră că era încă destul de vulnerabilă.
Aşa se întâmplă şi cu noi atunci când primim iertare de la Dumnezeu. Nu mai suntem înstrăinaţi de Dumnezeu, nu mai e nimic care să ne despartă atâta timp cât e vorba de iubire – de iubirea Lui pentru noi şi cât timp există în noi dorul de El. Dar trebuie să ne străduim să ne schimbăm, să ne înnoim, să devenim făpturi noi cu ajutorul Lui. Iertarea nu şterge trecutul, ci îl tămăduieşte prin împreună lucrarea dintre Dumnezeu şi noi.
Deci în acest duh să venim la spovedanie. Să ne mărturisim Domnului zilnic, cu sinceritate, să ne deschidem inimile, să facem pace cu El, să ne reîmpăcăm, ştiind că împăcarea înseamnă să-I făgăduim credincioşie, să ne luptăm cu noi înşine, cu răul din noi, să ne luptăm pentru oamenii din jurul nostru pe care îi rănim, să ne luptăm pentru Dumnezeu pe Care Îl răstignim.
Să reflectăm asupra acestui lucru, iar când vom veni la spovedanie rugăciunea de dezlegare va avea o reală semnificaţie, anume restabilirea prieteniei, care din partea lui Dumnezeu nu poate fi în veci frântă, dar pe care noi, oamenii, am destrămat-o, şi care acum este refăcută în intenţie. Iar această intenţie trebuie sa însemne hotărâre şi hotărârea trebuie să fie faptă şi viaţă nouă în noi. Amin”.
Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014