Iubitul meu frate întru Hristos, îţi doresc să fii bine. Astăzi am intrat în posesia scrisorii tale şi îţi dau răspuns la toate câte îmi scrii. Informaţiile pe care mi le ceri nu cer nici timp şi nici osteneală pentru a ţi le oferi.
Pentru mine, rugăciunea minţii este ca meşteşugul fiecăruia ( ca meseria fiecăruia ), din moment ce o lucrez de mai bine de treizeci şi şase de ani.
Când am venit eu la Sfântul Munte am căutat dintru început pe pustnicii care lucrau rugăciunea. Pe atunci – acum patruzeci de ani – erau mulţi care aveau viaţa înlăuntrul lor. Oameni ai virtuţii. Bătrânei plini de zile. Dintre aceştia ne alegeam duhovnicul şi pe ei îi aveam îndrumători.
A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. După mult timp se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o spui mereu ( să o tot spuiu ). Dacă o laşi, îţi pare foarte rău.
Când mintea ajunge să se obişnuiască şi să se umple – să o înveţe bine – atunci o trimite şi în inimă. Pentru că minteta este cea care hrăneşte sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii spirituale şi trupeşti a omului, este tronul minţii. Deci, când cel care se roagă îşi păzeşte mintea să nu-şi imagineze nimic şi este atent numai la cerinţele rugăciunii, atunci respirând uşor, cu oarecare efort şi voinţă, o coboară în inimă şi o ţine înlăuntru şi spune cu ritm rugăciunea : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă „.
La început spune de câteva ori rugăciunea şi respiră o dată. După aceea, când mintea se obişnuieşte să stea în inimă, spune la fiecare respiraţie o dată rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase” inspirând, şi: „miluieşte-mă” expirând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri şi va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplaţie (vedere duhovnicească).
Rugăciunea se spune peste tot; stând jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând. „Neîncetat rugaţi-vă, daţi mulţumire pentru toate” spune Apostolul. Nu numai înainte de culcare trebuie să te rogi. Este nevoie de multă strădanie. Când oboseşti, aşează-te. Apoi iarăşi ridică-te. Să nu te ia somnul.
Toate acestea se numesc „lucrare”. Tu arăţi lui Dumnezeu voinţa ta. Apoi totul depinde de Acesta, dacă îţi va da sau nu. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul. Harul Lui lucrează totul. El este puterea mobilizatoare.
Iar cum se întâmplă aceasta, cum lucrează iubirea, ştii. Trebuie să păzeşti poruncile. Când te scoli noaptea şi te rogi, când vezi un bolnav şi îţi este milă de el, când vezi pe văduvă sau pe orfan, pe bătrân şi ai milă de ei, ajutându-i, atunci te iubeşte Dumnezeu. Mai întâi Acela te iubeşte şi îţi reaşează harul Său. Apoi noi dăruim din ale Sale : „ale Tale dintru ale Tale”.
Dacă voieşti să-L găseşti numai prin rugăciune, să nu scoţi nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primeşti nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este mai presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent că o dulce şi abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândeşti la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de milostiv, atât de plin de iubire. Care S-a răstignit şi toate le-a îndurat pentru noi. Toate aceste şi multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândeşti la El, îţi vor aduce starea de reculegere duhovnicească.
Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat şi cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Şi te va umbri harul şi te va răcori binefăcător. Numai să poţi să o spui cu voce şi fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Şi iarăşi, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este necesară atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toţi anii vieţii tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.
Când ai să vii la Sfântul Munte, după cum spui, să vii să mă vezi. atunci însă vom vorbi despre alte lucruri. Nu-ţi va mai rămâne timp să vorbim despre rugăciune. Rugăciunea ai să o afli atunci când mintea va fi liniştită. Aici, trecând de la o mănăstire la alta, mintea îţi va fi atrasă de cele ce vei vededa şi vei auzi.
Eu sunt sigur că vei afla „rugăciunea „. Să nu te îndoieşti. Numai să baţi direct la uşa milostivirii dumnezeieşti şi Hristos îţi va deschide. Cu neputinţă să nu-ţi deschidă. Iubeşte-L mult ca să primeşti mult. În dragostea ta pentru El, multă sau puţină, stă şi darul, mult sau puţin.
(Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996)