Viaţa de familie are trei aspecte: cel biologic („relaţiile conjugale”), cel social şi cel duhovnicesc. Dacă unul dintre aspecte este „în regulă”, dar celelalte fíe că lipsesc de-a dreptul, fie că sunt „lăsate în paragină”, criza familiei va fi inevitabilă.
Lăsăm deoparte cazurile când oamenii se însoară ori se mărită pentru foloase materiale, unde pe primul plan este pus aspectul social – nu este nimic de mirare în faptul că aceste căsnicii „din interes” (în afară de rarele cazuri când în urma convieţuirii se dezvoltă, totuşi, relaţii familiale sănătoase) duc, din păcate, în mod constant la infidelitate conjugală.
Căsătoria nu este şi nu poate fi doar o convieţuire socială: ea este şi convieţuire sexuală, şi convieţuire duhovnicească. Din păcate, atât înainte, cât şi acum, în încheierea căsătoriei momentul social joacă rolul determinant; atât cei care se căsătoresc, cât şi cei apropiaţi lor se consolează cu ideea că „vine şi dragostea, cu timpul”. Da, uneori se întâmplă aşa, dar foarte rar în ziua de astăzi! În piesa Furtuna a lui Ostrovskii este descrisă cu mult dramatism capcana tragică pe care o creează înseşi condiţiile unei asemenea căsătorii şi care este necruţătoare cu cei căzuţi în ea. Ca să duci crucea convieţuirii conjugale cu un om pe care nu-l iubeşti, ca să nu te biruie ispita de a te împreuna cu cineva pe furiş, călcând astfel datoria fidelităţii, este nevoie de multă putere.
Fidelitatea este o mare forţă, care cimentează relaţiile familiale, însă ea nu se poate nutri numai cu simţul datoriei: ea trebuie să aibă reazim în dragostea vie. Încă din Vechiul Testament a fost dată porunca: să nu pofteşti femeia aproapelui tău (leş. 20, 17; Deut. 5,21) şi această poruncă trebuie să apere căsnicia. Şi totuşi, oamenii îşi permit să se îndrăgostească de soţiile altora, de soţii altora – şi aici porunca fidelităţii vine prea târziu, sună abstract şi neputincios. Chiar dacă fidelitatea conjugală rămâne intactă, viaţa de familie este oricum distrusă. Uneori, soţul şi soţia rămân fideli unul altuia „de dragul copiilor”, cu toate că inima lor a plecat deja din familie şi s-a lipit de cineva din afara ei. Sacrificiul lor este justificat parţial în asemenea cazuri (atâta timp cât copiii n-au aflat încă adevărul), însă viaţa de familie este oricum destrămată în esenţa sa, focul ei dătător de viaţă s-a stins, în familie e rece, pustiu şi chinuitor. Copiii suferă totdeauna foarte mult în atare cazuri: le lipseşte căldura indispensabilă, le lipseşte ceea ce aşteaptă în mod inconştient de la familie, de la părinţi.
Întrucât criza familiei apare aici pe terenul faptului că oamenii s-au căsătorit fără să se iubească, aici nu există ieşire normală din situaţie. Destrămarea familiei este o tragedie pentru copii, o rană profundă în sfera morală şi mai ales în cea religioasă a sufletului lor, iar a păstra intactă o asemenea familie, unde totul este pustiu pentru că nici nu avea ce să înflorească, este de asemenea o tragedie atât pentru copii, cât şi pentru părinţi.
(Protoiereul Vasilie Zenkovskii, Cum să întemeiem o familie ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 152-153)