Stareţul Efrem Filotheitul (din Arizona) – Omul poate fi câştigat doar cu dragostea

Stareţul Efrem ne transmite în câteva cuvinte o învăţătură care ne poate urca la Cer. Lucrurile par simple. Numele lui Hristos, rostit, chemat în taina Inimii, în surdină sau tare, are puterea să ne sfinţească viaţa. Şi totuşi, câţi găsim răgazul şi puterea să împlinim acest cuvânt de a fi neîncetat împreună cu Hristos?… Părintele ne transmite, aşa, printre rânduri, şi câteva lucruri privind viitorul ţărilor ortodoxe şi al lumii cucerite de păcatele sodomei şi gomorei. Se pare că războiul, şi chiar unul atomic, este aproape. Dar cât de aproape nu ştim, căci acest lucru depinde de Sfinţii lui Dumnezeu care se roagă neştiuţi de nimeni. Odată însă cu aceste gânduri, cu delicateţea caracteristică Sfinţilor, Stareţul Efrem ne îndeamnă să căutăm şi să urmăm pocăinţa Sfintei Maria Egipteanca. Aceasta este calea, aceasta este soluţia pentru vremurile cu adevărat apocaliptice pe care le trăim. Să nădăjduim, aşadar, în mila Domnului, făcând însă tot ceea ce depinde de noi.

Stareţul Efrem: Priviţi fotografia asta a Stareţului Iosif Isihastul, duhovnicul meu. Mare duhovnic am avut… Era foc, era foc, un om uluitor. Doar la cele cereşti gândea, cu ele trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: răbdare, răbdare şi rugăciune; acestea ne ajută, cât îngă­duie pronia lui Dumnezeu. Noi, ucenicii lui, niciodată nu ne-am certat între noi. Alţii din afară ne făceau necazuri, îl cleveteau pe Stareţ, îl acuzau, însă Stareţul Iosif zicea: „Lasă să zică ei, noi să nu zicem”.
Fiica duhovnicească: Noi, Părinte Stareţ, suntem foarte slabi în toate. Ce va fi cu noi?
– Alte vremuri sunt acum. Altele sunt criteriile lui Dumnezeu pentru zilele noastre.
Stareţul Iosif absolvise „universitatea” duhov­nicească. Eu sunt mulţumit ca voi, fiii mei duhovniceşti, să absolviţi „liceul” duhovni­cesc. Aşa confuzie duhovnicească există astăzi, ca o tornadă care mătură totul în cale. Ţineţi cu tărie tradiţia pe care v-am predat-o şi să ştiţi că este mărturisire a credinţei a spune as­tăzi că Iisus Hristos este Dumnezeul nostru. Faptul acesta nu-l vor puterile întunericului.
– Părinte, ce v-a rămas în suflet după atâţia ani de luptă?
– Întâi este Numele lui Hristos; toate celelalte trec pe planul al doilea. Trecând anii, am văzut pe viu că omul poate fi câştigat doar cu dragostea. Viaţa mea a fost osteneală şi durere: sărăcia, ocupaţia germană cu foametea, ispitele şi necazurile vieţii de mănăstire… Luptă grea. Numai Numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu m-a scos la liman. Tot omul care nu cheamă zi de zi Numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu este creştin.
– Cu alte cuvinte, Rugăciunea lui Iisus Hristos este cel mai mare lucru ?
– Aşa este, căci astfel avem în noi neînce­tat pomenirea lui Hristos. Sfinţii Părinţi au fost luminaţi când ne-au lăsat aceste rugăciuni scurte. Cinci cuvinte cu totul: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Nu ne-au lăsat să citim enciclopedii, nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni scurte ne mântuim toţi creştinii. Monahii, neavând gri­jile celor din lume, se roagă mult şi ajung la înălţime. Îi ajută mult Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. E ca şi cum I-ar vorbi lui Hristos la ureche fără piedici, fiindcă Numele lui Hristos are putere. Foc este Dumnezeu.
– Dar Acatistul Maicii Domnului este o rugă­ciune puternică?
– Sigur că da. Când îl rostim, luăm bucu­rie şi luminare de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Mult mă ajută Maica Domnului. Mă scoate din multe poticniri.
– Astăzi suferim de deznădejde şi de lipsă de răbdare.
– Deznădejdea este totdeauna de la dia­volul şi cel ce deznădăjduieşte îşi pierde pu­terile. Răbdarea trebuie s-o punem la teme­lia vieţii noastre; când n-o avem, viaţa ni se destramă.
– Părinte, noi, lumea se află într-o situaţie di­ficilă din pricina tuturor celor ce se întâmplă şi despre care auzim. Ne este frică.
– Da, presimţim că vor veni situaţii catastro­fale şi chiar se petrec zi de zi. De aceea alergăm la mănăstiri şi la biserică. Dar nu trebuie să ne temem. Ia gândeşte-te, dacă o ceată de îngeri s-au făcut diavoli şi fac atâta pagubă, ce ajutor ne dau celelalte nouă cete îngereşti rămase! L-am văzut odată pe Hristos pe tron şi ală­turi de El pe Maica Domnului şi cetele îngerilor și ale sfinţilor. Aşteptau semn de la Hristos să ajute omenirea în starea asta în care se află acum. Când ne umplem neîncetat inima cu Hristos, pe zi ce trece ni se întăreşte credinţa şi ţinem piept la toate. Să avem putere şi încre­dere, fiindcă Maica Domnului cade la Hristos şi se roagă neîncetat pentru noi.
Părinte, la vârsta pe care o aveţi, vă rugaţi ca la început sau deosebit?
– Mă rog mai bine ca la început. Desigur că nu am tăria rugăciunii Stareţului Iosif Isihastul. Am însă rugăciune puternică, şi asta îmi mân­gâie sufletul în toate câte am trecut şi câte trec.
– De multe ori sfintele moaşte răspândesc mi­ros plăcut…
– Între sfintele moaşte şi mirosul lor există legătură de rudenie.
– În zilele noastre cancerul este foarte răspândit.
– Suferinzii de cancer sunt mucenici. Mă străduiesc să-i întăresc cu rugăciunea mea, cu sfaturile, iar când pot, îi şi cercetez.
– Mulţi oameni, fie din răutatea celorlalţi, fie pentru căderile lor, trec prin încercări grele… Atât de grele, că parcă trăiesc iadul aici.
– Când trăiesc iadul aici şi dau valoare aces­tei situaţii, folosindu-se de ea duhovniceşte, când mor nu vor fi judecaţi deloc, ci se vor duce de-a dreptul în braţele lui Hristos. Dacă însă nu folosesc iadul acesta spre a-i da valoare duhov­nicească, atunci se vor chinui şi în viaţa cealaltă.
Aş vrea să vă spun ceva despre Rai. Înainte de a împlini optzeci de ani, mergeam adesea în Rai. Merg şi acum, însă vârsta joacă un rol în aceasta. Odată m-a luat Domnul de mână şi mi-a zis: „Aici ai întemeiat o biserică, aici s-a mântuit un suflet pentru că l-ai spovedit, aici ai mângâiat pe cineva, aici ai sfătuit…” — îmi spu­nea, adică, toate acestea, şi odată cu cuvântul Lui îmi dădea bucurie. Atâta bucurie, încât spu­neam: „Hristoase al meu, n-o pot purta. N-o mai pot purta; am să explodez. Întoarce-mă înapoi”. Şi m-am aflat iarăşi în camera mea.
Altă dată am văzut în Rai un voinic minunat. Avea alături de el un cal cu coada răsucită, nespus de frumos. II invidiam în sinea mea, pentru ca voiam să am eu calul ăsta. Mă striga, fiindcă era ca un comandant, şi îmi spune: „Să mergi să spui oştirii că a lăsat fără pază flancul dinapoi şi vor intra răzvrătiţii (adică diavolii) pe acolo”. Am dat fuga şi le-am spus, şi m-am întors în fugă să-i spun ce am făcut. El m-a îmbrăţişat, m-a sărutat şi s-a suit pe cal zâm­bind şi a plecat.
– Cu alte cuvinte, Părinte, se petrec multe ne­văzute pe care nu le pricepem?
– Aşa este. De aceea, trebuie să luăm aminte din toate părţile. Mare luare-aminte. Vom ajunge în faţa unui tribunal înfricoşător.
– Iadul cum este?
– Cum este?… Groază, groază. Nici pasă­rea să nu meargă acolo. Cum se îneacă oame­nii în mare, aşa se îneacă în chinurile iadu­lui, tovarăşi cu diavolii. Să ne rugăm pentru cei morţi, că mare milostenie le aducem prin aceasta. Mama mea era o femeie foarte vir­tuoasă. Pe cuvintele ei m-am sprijinit când eram copil. Înainte să moară a zăcut doi ani la pat şi zicea: „Părinte, spune-I lui Dumnezeu să mă ia. Am obosit”. Dar înainte să plece a avut lupte.
– Lupte cu cine?
– Cu diavolii.
– Îi vedeaţi?
– Da, cum îi văd pe oameni.
– Sfântul Arhanghel n-a ajutat-o?
– Era în spatele ei. Stătea în urmă, ca s-o lase să lupte prin voinţa ei, şi aşa să se încununeze.
– Auzim de atâtea catastrofe ce au să vină. Ce va  fi cu noi, cei care cerem ajutorul lui Dumnezeu?
– Dumnezeu va lucra după planul pe care îl are pentru fiecare om, pentru ca el să se mântu­iască. Vai, vai! Prin ce o să trecem! Mari greutăţi. Ţările ortodoxe mai au mulţi sfinţi ascunşi. La fel Sfântul Munte, care împreună cu Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sprijină Grecia. Mare dragoste am către Sfântul Dimitrie. Când mă culc, am alături sfânt mir de la el. Grecia, ca şi alte ţări ortodoxe, i-au întors spatele lui Hristos. De aceea vor suferi multe. Astăzi, în ţările acestea copiii sunt ori foarte luminaţi, ori foarte întunecaţi. Copiii din familii virtuoase sunt plămada lui Hristos şi viitorul lor.
– Multe femei suferă in familie astăzi…
– Hristos este foarte aproape de sufletele care rabdă defăimarea.
– Unii oameni au o harismă duhovnicească aparte. De ce oare?
– Oamenii aceştia fie au fost foarte neîndreptăţiţi, fie au fost defăimaţi, fie s-au adâncit în lucrarea duhovnicească şi li s-a dat har. Dumnezeu ne cântă, după partitura pe care i-o dăm noi.
– În ultimii ani se întâmplă lucruri minunate la Ierusalim.
– Aş fi vrut să le văd şi eu. Acolo e locul unde a stat Hristos. Sfânta Lumină  este în fiecare zi la Sfântul Mormânt, iar de Paşti se dă în dar tu­turor, de obşte. Să mergeţi la Ierusalim. Acolo vedem ce a suferit Hristos pentru noi, iar noi, pe cât putem, sa-I mulţumim şi să răspundem dragostei Lui. Am fost şi eu acolo de câteva ori.
– De multe ori apar neînţelegeri intre noi…
– Este omeneşte. Niciodată nu vor lipsi. Să le depăşim şi să alergăm la Hristos. Să ne gândim ce ne-a gătit nouă Hristos în Raiul cel frumos, după cea de-a Doua Venire. Acum mergem în tinda Raiului. Nu cuprinde mintea omului cum va fi Raiul cel frumos. Toate lumină! Toate bună-mireasmă! Bucurie de negrăit. Multă feri­cire… Nimic nu va fi bătrân. În împărăţia Lui, Hristos le vrea pe toate tinere. Totul fără pere­che. Desăvârşite toate. Mama mea a murit la 94 de ani, iar eu de treizeci de ani o văd în Rai. În timpul ocupaţiei erau în vecini doi copilaşi mai slabi la minte. Plecam împreună la joacă, dar ei nu puteau ţine pasul cu noi. Au murit de foame, la vârstă fragedă, în vremea ocupaţiei germane. I-am văzut în Rai şi le-am spus: „Ce faceţi aici? Cum petreceţi?”. Şi îmi spun: „Efreme, aici nu vorbim. Aici doar citim, studiem”. În viața lor nu ştiau să-şi scrie numele, iar în Rai studiau. Asta arată desăvârşirea Raiului.
– Mulţi oameni ajută mănăstirile cu cele de trebuinţă.
– Toate câte le fac se scriu în cer. Să aibă pace şi sănătate şi binecuvântare în casele lor.
– Am văzut în biserica de aici oameni din toată lumea. Vreau să vă spun, Părinte, cât de frumoasă este lucrarea pe care o faceţi, precum Sfinţii Apostoli – „învăţau toate neamurile… ”
– Eu sunt ca o nucă seacă. Nimic n-am făcut.
– Ce vă gândiţi sa mai faceţi la vârsta la care sunteţi?
– Mă gândesc să întăresc lucrarea de aici, fiindcă mulţi oameni, multe suflete s-au mân­tuit. Dar cum mă voi duce să-L întâlnesc pe Domnul? Cum mă voi duce, eu ticălosul?…
– Domnul va trimite pe îngerii Săi să vă ia.
– Asta nu ştiu; fie după judecata lui Dumnezeu. În capul ăsta mic al meu încăpea toată lumea; acum, însă, nu mă mai ajută sănă­tatea, m-au ajuns bătrâneţile…
– Părinte, Dl. P. a murit în ziua unui mare sfânt…
– Sfântul acesta i-a deschis uşa Raiului să intre înăuntru. Când moare cineva şi sufle­tul lui se mântuieşte, sfântul prăznuit în ziua aceea îl întâmpină în Rai, fiindcă este ziua sărbătoririi lui.
– Mulţi oameni mor de moarte năprasnică.
– Da. Să fim în fiecare zi cu biletul de că­lătorie în mână. Nu ştim ce ni se va întâm­pla. Odată l-am spovedit pe unul la spital prin semne şi după puţin a murit. Ceva bun a fă­cut în viaţa lui şi s-a mântuit în ultima clipă. În viaţa mea am trecut prin multe chinuri şi am văzut că pronia dumnezeiască le îndreaptă pe toate spre binele omului. Să nu ne părăsească gândul la moarte. Să citiţi în Pateric convorbi­rea Sfântului Macarie cu craniul găsit în drum.
Odată m-am văzut în vedenie pe mine îm­brăcat foarte frumos. Cu veşminte, ca la sărbă­tori, şi eram undeva sus, pe un podium, iar mai jos erau nişte fete pe care le spovedisem şi care strigau: „Părinte, Părinte, vrem şi noi să venim acolo unde eşti”, însă nu li se îngăduia. Faptul acesta arată harul preoţiei şi răspunderea pe care o am prin el. De aceea să vă rugaţi pentru mine; să păziţi rânduiala şi să fiţi cu luare-aminte; să vă luptaţi în fiecare zi pe cât puteţi. Hristos iubeşte tagma monahilor, fiindcă ei sunt oştenii Lui.
– Părinte, când mergeţi in Rai şi aveţi convorbirile acestea cu Domnul Hristos, nu-I vorbiţi şi despre monahii si monahiile din obştea de aici şi despre oamenii care vă cer ajutorul?
– Sigur că-I vorbesc.
– Şi ce vă răspunde?
-„Fii pe pace. Voi avea grijă de ei”.
– Părinte, când veţi muri şi veţi petrece împreună cu Hristos, să nu ne uitaţi pe noi cei încă în viață, să putem duce lupta mai departe.
– Nu, n-am să vă uit.(zâmbeşte)
– Părinte, mâine plecăm din Arizona. Spuneţi-ne un ultim cuvânt.
– Să vă fie călătoria bună şi binecuvântată. Aveţi binecuvântarea mea. Să fiţi sănătoşi şi să mai veniţi. Fiecare ştie ce poartă în „rucsacul” lui. Testamentul pe care vi-l las este să-L cunoaşteţi pe Duhul Sfânt. Să lucraţi şi să zidiţi înlăuntrul vostru acest testament, ţinând poruncile Evangheliei şi având pace în sufletele voastre. Să aveţi dragoste, să fiţi în acelaşi gând şi să chemaţi Numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îngerii să vă însoţească.
…Cum le spune ăstora care se însoară nele­giuit aici?
– Vă referiţi la homosexuali?
– Da, la ei. Vechiul Testament spune; „Nu va rămâne Duhul Meu în oameni, pentru că sunt trupuri” . Asta e valabil şi astăzi. Sodoma a ars; la fel… armele nucleare. Hristos nu suferă aceste păcate.  Peste tot lumea slujeşte păcatelor trupului. Nu există pocăinţă. Cuvioasa Maria Egipteanca s-a pocăit. Toţi homosexualii vor pieri. Toate se vor face ţărână… Armele nucleare… toate ţărână. Războiul va fi pentru păcate.

                                                                                                                                               Sursa: Revista Familia Ortodoxă