Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc.
Aşadar, Părinţii simţeau nevoia de a pune început, adică de a începe viaţa adevărată, duhovnicească în fiecare clipă. Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt. Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu. Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Îşi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Încearcă iarăşi şi iarăşi cade. Îşi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori…! Nu se lasă biruit de nereuşita lui. Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzând strădania copilului, şi faptul că nu-i pasă deloc de eşecul lui, coboară, îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau Sfinţii încontinuu început şi la sfârşit se aflau pe malul celălalt.
Ce înseamnă în faptă pun început? Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică. Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: „Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Îmi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, sa facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.
Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: „Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat. De astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun inceput ca de aici încolo să fac voia Sa!”.
Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nici o reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnezeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin: „Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu si astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a facut ieri, adică să spună: „Dumnezeul meu, eu astazi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantina, București, 2009