Când suntem reci și seci la rugăciune, când ni se pare că rugăciunea noastră este lipsită de sinceritate și o săvârșim doar din obișnuință – ce să facem? Oare nu ar fi mai bine să încetăm rugăciunea până ce aceasta va prinde iarăși viață? Dar cum vom ști că a venit acel ceas?
Este o mare primejdie aici – aceea de a cădea în amăgirea dorinței unei rugăciuni desăvârșite, când de fapt suntem încă departe de ea.
Când rugăciunea este seacă, nu trebuie să dăm înapoi, ci dimpotrivă, să facem un act și mai adânc de credință și să stăruim în ea.
Se cuvine atunci să-I spunem lui Dumnezeu cu smerenie: „Doamne, m-am istovit, nu sunt în stare să mă rog cu adevărat; primește, Doamne, acest glas stins și aceste cuvinte de rugăciune și ajută-mi neputinței mele.”
Mitropolitul Antonie de Suroj