Crucea este înfricoșătoare pentru demoni pentru că este altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu. Este altar. Demonul îl invidiază pe om, invidiază pe oricine Dumnezeu iubeşte. Dacă Dumnezeu ţine la ceva, demonul invidiază. El se crede un neiubit, un nedreptăţit. L-a invidiat pe om dintru începuturi.
Faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi îl cheamă spre asemănarea cu Sine şi că l-a iubit, a suflet în nările lui suflare de viaţă, care înseamnă, de fapt, un sărut, ştiţi?
Noi ne închipuim, aşa, de departe… gestul acela, pictura pe care a făcut Michelangelo în Capela Sixtină, de-abia se ating, aşa, „parmenidian”, ca şi cum El nu se atinge de murdăria făpturii, aşa gândea Parmenide, că Dumnezeu e imuabil, neschimbat, El nu se atinge de gunoiul firii, de materialnic, şi cumva ceva din aceasta este acolo, în pictura aceea. Dar e cu totul alta imaginea Mântuitorului Care Se apropie de oameni, Care scuipă şi pune în urechile omului sau pe ochii lui, Care pune mâinile peste toţi aceşti oameni. Nu zice [distant]: “te iert, te dezleg…“, [ca și cum s-ar scârbi], din afară, ca dintr-o cuşcă așa, ca la… nu vreau s[ spun [confesionalul catolic, probabil – n.n], ci se atinge de ei, pune mâinile pe gârbova aceea care nu se mai putea spăla de mult – cine credeţi că o mai spăla, săraca de ea – pune mâna pe paralitici, pe oameni care puţeau în paturile lor, care erau murdari, săracii de ei, probabil, pune mâna pe toţi, doarme în mijlocul lor, unde poate, mănâncă oriunde, niciodată nu S-a socotit scârbit de vreun loc unde a stat şi a mâncat cu tot felul de oameni; ca şi acum, în biserică, e plin de păcătoşi, de desfrânate; aşa era şi atunci. Între ei nu Se scârbeşte Dumnezeu. Și la facerea omului Dumnezeu a suflat în nările lui – ca un sărut a fost între Dumnezeu şi om.
Or, asta invidiază demonul: “Ce-i această făptură iubită de Stăpânul aşa?!” Nu suporta lucrul asta demonul. Cea mai mare izbândă a demonului era: Să-ţi arăt eu cine e omul! Aţi citit Iov; Dumnezeu îi spune demonului: – Ai văzut pământul? – Mda, am văzut. – Ai văzut pe robul Meu, Iov? – Mda, l-am văzut. – Păi ştii că el e aşa.. – Hai, dă-mi-l puţin în mână că-ţi arăt eu că te blesteamă în faţă! De fapt, asta vrea să arate demonul, că toţi suntem nişte… Aceste făpturi pe care le-ai făcut şi le iubeşti sunt nişte pramatii care Te vor blestema în faţă şi nu merită să investeşti în ele! Asta-i spune şi când vine în muntele Carantaniei, e ca şi cum ar spune: – Ce te duci între ei? Fă minuni, dă-le pâine şi circ şi transformă pietrele în pâini! Nu te duce între ei… Hristos urma să meargă la propovăduire, să vorbească cu ei, să-i atingă! Demonul spune: Nu te atinge de ei, fă-le minuni, virează-le multe minuni – cum e acum, în lumea actuală – nu te atinge de ei, sunt scârboşi, îi cunosc eu! Şi dincolo îi zicea: Aruncă-Te de pe templu şi ei Te vor slăvi văzându-Te cum cobori, aşa, prins de îngeri, care sunt vrednici să Te sprijine, dar nu oamenii. Nu te duce între ei! Fii pe vârful unui munte, condu-i, manipulează-i, ţi-i dau eu în mână! Toate sunt aici. Nu te atinge de ei, sunt scârboşi, nu merită! Şi dovada cea mai mare pe care ar vrea să o arate demonul este că: Uite, tocmai aceştia pe care îi iubeşti Tu şi pentru care ai coborât Tu Te vor răstigni! Şi poate că pentru el biruinţa cea mai mare ar fi fost ca Dumnezeu, la “Blesteamă-i, Doamne!“, să zică: “Da, a avut dreptate dracul. Blestemaţilor!“
Dar Bunul Dumnezeu n-a blestemat, a iubit şi de acolo a zis: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! Şi până la capăt, nici după Înviere n-a certat pe nimeni! “Blestemaţi de farisei şi cărturari care M-au omorât, instituţii nenorocite, lasă că Mă vor război cu ei…” – cum făcea Desanca [Nicolai], o ştiţi, care zicea că e întruparea Duhului Sfânt. E o femeie [ din Arad şi avea un fiu [despre care spunea ca ar fi] Iisus Hristos (şi ea a murit, dar el trăieşte), şi zicea: “Nu mă credeţi! Mă voi duce eu, vai de capul vostru, o să muriţi!“, se răzbuna, adică ea, un nimic cu ochi, ca orice om, un nimeni, şi se răzbuna pe oameni şi-i blestema. Hristos, Dumnezeu, n-a zis niciun cuvânt despre om, nu S-a certat cu el. Ceea ce părea biruinţa demonului s-a transformat în înfrângerea lui totală. Pe altarul Crucii Dumnezeu nu numai că nu i-a blestemat pe oameni, nu numai că n-a socotit că nu-s vrednici oamenii să moară pentru ei, ci a murit cu drag, îmbrăţişând el crucea şi lumea toată, parcă zicând, ca în poezia aceea: De când te-am aşteptat! Crucii şi Jertfei. Mântuitorul urca cu bucurie spre Jertfa Sa. Mergea înaintea lor şi ei veneau după El, nevenindu-le să creadă, El zicea: Merg să fiu dat în mâinile păcătoşilor. Si ei mergeau în spatele Lui, neîndrăznind să întrebe, şi El înaintea lor ca un leu! Înţelegeţi? Pentru acest ceas am venit în lume! Şi ce voi zice: Depărtează de la Mine, Doamne? Nu! Eu pentru aceasta am venit, pentru Jertfa, pentru Cruce!
Era dovada ultimă, cea mai înaltă, a dragostei Lui faţă de om! Era surparea şoaptei diavolului care spunea în inima omului: “Nuuu, Dumnezeu nu te iubeşte, e un zgârcit, vrea să te ţină aici izolat, să nu-ţi dea din copacul cunoaşterii binelui şi răului, te minte…” şi şoaptele astea s-au spus generaţie după generaţie, neam după neam, om după om, în toată istoria se spun la nesfârşit de către diavol, personalizate pentru fiecare: “Nu vezi că nu te-a băgat Dumnezeu în seamă? Nu vezi că nu te-a ajutat acum?” ne tot şopteşte. Şi în faţa acestei şoapte grozave a diavolului, care tot şopteşte la urechea omului, Dumnezeu a spus: “Nu este aşa, crede-Mă pe cuvânt!“ Dar Cuvântul Lui deplin cu care a biruit şoaptele diavolului a fost: “Nu numai că nu te blestem, ci chiar dacă Mă răstigneşti Eu nu te blestem. Chiar dacă Mă ucizi, Eu n-o să fiu împotriva ta. Eu sunt Tatăl tău, Eu sunt Fratele tău, Eu sunt Mama ta, eu sunt totul, Eu nu-ţi vreau răul!“
Nimeni nu mai poate să zică acum că Dumnezeu este altfel. Numai omul nebun poate să zică că Dumnezeu e răzbunător… Nu cred decât într-un Dumnezeu Care a murit pentru mine, Care poate muri pentru mine. Dacă Dumnezeu nu poate muri pentru tine, nu poţi să crezi în El. Dacă dragostea Lui nu-i aşa de înaltă, pentru acel dumnezeu nu-ţi pui suflet, nu-ţi pui inima. Dar un Dumnezeu Care moare pentru tine, da, Acela merită tot. Dragostea Lui te îngenunchează pentru totdeauna. Şi stai cu dragoste înaintea Lui. Din acel moment, crucea a devenit înfricoşătoare pentru demoni. Înfricoșătoare! Exact cum s-a întâmplat la Kazantzakis: ceea ce părea ziua eliberării a devenit cea mai neagră zi pentru ei, pentru că s-a dovedit că nu era aşa, a devenit cea mai întunecată. Pentru demoni si numai amintirea sau chipul ei le este urât, nu vor să o vadă. Este chipul dragostei lui Dumnezeu, fără limite, care s-a dovedit. Și asta nu vrea să vadă demonul. Părintele Arsenie Boca spunea: Când nu mai poţi cu nimic, dă cu tunul – adică fă cruce. E ca un tun înaintea demonului.
Pr. Ciprian Negreanu