Pe Muntele Sinai, lui Moise nu i-a fost dat să-L vadă pe Dumnezeu față în față; i-a fost îngăduit doar să intre în slava lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, ca și cum, a trecut pe lângă el. Această vedere a fost suficientă pentru ca chipul lui Moise să strălucească atât de puternic, încât oamenii nu puteau suporta această iradiere a prezenței divine; Moise își acoperea fața cu un văl, pentru că oamenii nu-l puteau privi.
Împărtășindu-ne cu Sfintele Taine, noi primim mai mult decât Moise, care a văzut doar pe Dumnezeu trecând pe lângă el; și totuși, cât de rar se observă în noi vreo strălucire! Și asupra acestui lucru ar trebui să medităm, căci nu Dumnezeu este de vină pentru aceasta, ci superficialitatea noastră, incapacitatea noastră de a primi și de a păstra această minune.
Există o veche zicală care spune că nimeni nu se poate întoarce de la lume și nu se poate îndrepta spre veșnicie dacă nu vede în ochii sau pe chipul măcar al unui om strălucirea vieții veșnice. Cuvintele nu conving pe nimeni. Amintiți-vă, de exemplu, ce s-a întâmplat în prima zi când Hristos a înviat și S-a arătat ucenicilor Săi. Ei erau uimiți, erau ca într-o extază, într-o admirație; dar când a venit Toma și ei i-au povestit că Hristos a înviat, el, privindu-i, n-a văzut nimic nou în ei; a văzut în ei oameni care erau într-o mare agitație din cauza a ceva, dar nu se schimbaseră — și a spus: „Nu, nu cred…”. Nu putea să creadă, pentru că în acel moment experiența învierii nu ajunsese încă la ei, așa cum a ajuns apoi. Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, nimeni nu s-a mai îndoit, oamenii priveau și vedeau că ceva nemaivăzut se întâmplase cu apostolii. Și același lucru ar trebui să se întâmple și cu noi…
Mitropolitul Antonie de Suroj