Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru, aceste noi rezultate dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.
Desigur, multe observaţii şi nuanţe pot fi introduse aici, privind conţinutul vieţii spirituale şi felul practicilor luate în discuţie în aceste cercetări. De asemenea, consideraţii chiar mai subtile ce vizează raportul dintre creier şi minte, pe de o parte, şi raportul dintre suflet (incluzând aici şi mintea) şi trup, pe de altă parte, aşa cum se regăsesc ele astăzi în abordarea neuroştiinţelor, filosofiei minţii şi, respectiv, gândirii patristice, ar putea fi invocate. Toate aceste observaţii sunt necesare, într-un context mai larg, şi ar solicita o analiză atentă şi extinsă.
Însă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor duhovniceşti, Sfinţii Părinţi creştini au făcut observaţii asemănătoare. Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea “se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“ (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.). Cu alte cuvinte, activitățile mentale obișnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca “dispoziţie”, determinând tot mai mult abilitățile, capacitățile ei. Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale, că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte!”
Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. În dispoziţia mea interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei, cu victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele. Nu doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau experienţe neînsemnate sunt repetate adesea.
În puţine locuri, şi acelea sunt mai ales filocalice, se constată că starea lăuntrică are un rol determinant în structurarea percepţiei şi în procesul înţelegerii mele. Pentru că nu e de ajuns să ştiu, ca să fiu. Aproape că nici ceea ce fac nu e de ajuns, deşi fapta pătrunde mai mult, dacă e repetată, cu toate ale ei, în solul vieţii mele. E esenţial şi ceea ce simt, şi felul cum gândesc şi, mai adânc decât acestea, stând cumva la rădăcina lor, este esenţială coloratura stării lăuntrice. Din adâncul ei porneşte lanţul gândurilor, care mă poate trage în afară, departe de cele ziditoare. În starea interiorităţii mele stă ascunsă şi dispoziţia cea bună, care mă face să încordez ochiul lăuntric, ca el să caute către cele înalte şi frumoase.
De aceea, pentru a fi mai precişi, nu ne zideşte doar ceea ce facem, ci şi ceea ce gândim, şi modul cum gândim, şi ceea ce simţim, şi modul cum simţim, şi, în fine, ceea ce trăim, nu doar ca rezultat al unei experienţe din afară, ci împreună cu partea interioară, cu acel complement lăuntric ce însoţeşte întreaga experienţă. Starea lăuntrică are o contribuţie cognitivă. Şi, pentru a nu distorsiona înţelegerea mea asupra celor din afară, e necesară o ecologizare a vieţii interioare, o degajare de toate conţinuturile ei toxice. Omul şi lumea trebuie să intre într-o convalescenţă spirituală, după ce omul va fi înţeles că a traversat o comă a plăcerii cauzată de o hipertrofiere a poftei şi de un exces comportamental, anume consumul excesiv. Consumând lumea, el nu e tentat să epuizeze doar resursele ei, ci se apropie el însuşi de oboseala cronică. Nu e vorba neapărat de acea oboseală cronică ce e constatată în mod obişnuit în practica medicală.
Este vorba mai ales de o „oboseală metafizică” (după o expresie care cred că îi aparţine lui Gabriel Liiceanu), de o diminuare a putinţei omeneşti de încordare a spiritului care să facă posibil întreg parcursul interior, încordare care ar permite o privire lucidă către adâncimile vieţii, către marginile lumii şi către ceea ce este dincolo. Miopia spirituală se poate constata în aceea că adâncimile nu mai sunt căutate, înălţimile spiritului nu mai par atrăgătoare, imboldul de a atinge graniţele a slăbit, tentaţia de a realiza, cu mintea, o cuprindere cât mai largă a lumii, a dispărut.
Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. Întreaga viaţă a omului în lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă frumuseţile şi tainele lumii, ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul celorlalte judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări ale filosofiei despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea încâlcită, a faptelor banale de viaţă.
Şi, într-un fel tainic, Însuşi Dumnezeu e ascuns în Creaţia Lui şi în cuvintele Scripturii, deşi e şi dezvăluit întrucâtva de ele şi, în forma cea mai apropiată de noi, în Fiul. Şi viaţa spirituală este o continuă descoperire a lui Dumnezeu – prin cele făcute de El, de Dumnezeu, de Cel Care rămâne mereu ascuns dincolo de cele sensibile şi de cuvintele corespunzătoare lor, fiind El altceva decât ele. Şi însuşi adâncul nostru ne este întrucâtva ascuns, deşi ne este şi accesibil în parte. Pentru că, deşi suntem cu noi înşine, noi trăind în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai întâi de toate această realitate a propriului subiect, o viaţă despre care spunem că este conştientă, viaţă a unei fiinţe capabile de înţelegere, totuşi nu ştim deplin cine suntem, iar aceasta fără a avea o totală neştiinţă despre noi înşine.
Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele care îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa Supremă Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria mea adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc multiplu de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori dezvăluit, alteori ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine, sau în care constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a făcut pe toate Se arată prin toate, dezvăluindu-Se ca Autor Ce Şi-a imprimat gândurile în lucrurile lumii, pentru cei care vor să Îl găsească, dar Care este mai presus de toate cele ale lumii create, fiind ascuns în ele, şi dincolo de ele. Încerc să descopăr cât mai mult din cele pe care voiesc să le aflu şi pe treptele acestei explorări ajung să mă descopăr şi pe mine, după ce înţeleg că lumea creată e de la Cineva pentru mine, şi după ce înţeleg că în El voi şti cine sunt, într-un mod mai desluşit. În felul acesta descopăr că nu sunt încă, în mod deplin, ci sunt mai degrabă chemat să fiu, într-un fel dorit de El, şi până nu sunt aşa cum a voit El să fiu, nu voi fi încă.
Şi, în drumul acestei deveniri prin labirintul lumii şi al vieţii, Revelaţia, descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întruparea Fiului, dar şi lucrarea tainică a Bisericii îl călăuzesc pe om, în intenţia lui neobosită de a scoate la lumină cât mai mult din ascunderea lor, din ascunderea sinelui şi a Creatorului. Însă privilegiul extraordinar de care ne bucurăm nu este acela că trăim o viaţă interesantă, într-o lume cognoscibilă şi uşor de modelat, stârnită mereu de întrebări, întreţinută de putinţa înţelegerii noastre. Partea cea mai interesantă, cea mai provocatoare a vieţii noastre în lume, nu ţine de faptul că ne simţim atraşi de această lume-labirint, invitaţi să o explorăm, să o descoperim. Darurile cele mai preţioase pe care le-am primit, în această viaţă – ea însăşi dăruită, trăită în Creaţia care e primită şi ea în dar, ţin de Creator. Pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, prin ele, prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întrupare, făcând din viaţa noastră în lume, cu strădaniile ei artistice, filosofice, ştiinţifice sau inginereşti, un prilej de a-L cunoaşte pe El. Mai mult decât atât, El nu doar Se dezvăluie pe Sine, ci Se şi dăruieşte pe Sine, în Tainele Bisericii, ca noi, păşind prin lume, pe drumul descoperirilor Sale, prin frumuseţile şi raţionalitatea lumii, prin puterile şi înţelesurile lor, dezvăluite de minte, să urcăm ca pe nişte trepte spre El.
În felul acesta, toate ostenelile omeneşti, strădania cercetării ştiinţifice, exerciţiul reflecţiei filosofice, creaţia artistică sau inginerească sunt posturi de-ale vieţii omeneşti, în acest labirint al ascunderii şi descoperirii Creaţiei şi a Creatorului, menite să ne mişte spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul, Calea, Adevărul şi Viaţa, arătat lumii, omul vede, în forma cea mai desluşită, descoperirea lui Dumnezeu, în vreme ce în Tainele Bisericii Lui stau ascunse calea despătimirii noastre şi drumul unirii noastre cu El. Şi, în mod tainic, prin toate acestea, El „nu iese din ascunzimea Sa, dar Se dăruieşte pe Sine şi altora, ascunzându-i sub întunericul dumnezeiesc.”
Aici se poate vedea, cumva, motivul pentru care, în viaţa ascetică a părinţilor, orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă de cunoaştere este cântărită cu grijă. Rezultatele acestea recente vin să întâlnească practica veche a părinţilor, supravegherea atentă a vieţii interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare zi. Viaţa ascetică recomandă o atenţie sporită faţă de cuvinte şi fapte, faţă de gânduri şi simţiri, pentru că fiecare dintre acestea se imprimă, într-un anumit fel, în viaţa noastră.
Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”, Editura Trinitas, București, 2017