Doamne și Stăpânul vieții mele! Duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie!
Ce este duhul iubirii de stăpânire? Este năzuința de a avea întâietate, de a stăpâni asupra altora, de a ocupa primul loc. Această năzuință spre întâietate l-a pierdut pe arhanghel – căpetenia tuturor îngerilor – și l-a făcut satana, l-a doborât din cer. Această năzuință spre stăpânire i-a pierdut pe Core, Datan și Aviron, care au pizmuit slava lui Moise atunci când acesta a dus poporul lui Israel prin pustie spre țara Canaanului – ei au vrut să-l dea jos și să pună mâna pe putere, și Domnul i-a pedepsit înfricoșător: pământul s-a deschis și i-a înghițit cu toate familiile lor.Iubirea de stăpânire este cea care i-a mânat pe toți ereticii, care au vrut să se înalțe mai presus de Biserica lui Hristos punând gândirea lor în locul învățăturii acesteia sau să se facă mai-mari în Biserică.
Iubirea de stăpânire i-a mânat pe toți oamenii care au cutremurat lumea cu revoluțiile lor. Au existat scriitori cu idei perverse, care au corupt generații întregi.
Domnul Iisus Hristos a osândit iubirea de stăpânire – patima de a stăpâni – în cuvântarea Sa împotriva cărturarilor și a fariseilor, a fățarnicilor. A osândit patima lor de a fi cei dintâi, dorința lor de a avea locurile de frunte la ospețe, de a fi salutați ca niște conducători ai poporului. Domnul i-a osândit și le-a zis ucenicilor Săi, iar prin aceștia nouă, tuturor: cine voiește să fie cel dintâi, să fie sluga tuturor (Mt. 20,27).
El poruncește ceva potrivnic iubirii de stăpânire: a năzui nu la poziții înalte, ci a fi cel din urmă, a-i sluji pe toți.
Vedeți că iubirea de stăpânire – patima de a avea influență, patima de a ocupa primul loc – este potrivnică duhului Evangheliei, duhului smereniei. Ea domnește însă în toți – nu este nimeni care să nu fie molipsit de ea, nici măcar copiii mici. Știm cum se întâmplă în jocurile copiilor: unul dintre puști iese în evidență, începe să comande, pe urmă le da porunci tuturor, e gata să se bată dacă cineva îi dispută întâietatea de lider.
Chiar și printre sihaștri, chiar și în mănăstiri, unde n-ar trebui să fie iubire de stăpânire, unde toți ar trebui să își amintească porunca Domnului de a sluji tuturor, chiar și acolo domneste în oameni iubirea de stăpânire: toți aleargă după poziții înalte, însetează de recompense, doresc onoruri. Mulți părinți educă în copiii lor ambiția, patima întâietății, se străduie ca aceștia să ocupe în viață o poziție înaltă – și prin aceasta își strică odraslele.
Oare nu pot înțelege că puțini sunt cei ce pot ocupa poziții înalte, că nu pot toți să fie pe locurile de frunte? Acesta ar trebui să fie destinul oamenilor excepționali, însemnați de Dumnezeu. Extrem de mulți năzuiesc să ocupe o asemenea poziție socială și nu se dau în lături de la nimic ca să-și atingă scopul: își pun în mișcare relațiile, lingușesc, slugărnicesc, se folosesc de orice metode ca să-și atingă scopul, să ocupe o poziție înaltă, să devină unul dintre cei care au putere.
Foarte des, Domnul îi pedepsește: nefericita lor patimă se încheie printr-un eșec. Ei se înrăiesc, refuză să mai muncească pentru societate, se refugiază și se închid în viața de familie – însă amorul propriu îi roade și acolo, iar ei, la rândul lor, își „rod” familia, îi „rod” pe cei apropiați și nu au pace în suflet.
Iată roadele iubirii de stăpânire, iată de ce Sfântul Efrem, în marea sa rugăciune, Îl roagă pe Dumnezeu să îl izbăvească de duhul stricător al iubirii de stăpânire, care este atât de potrivnic smereniei, fără care nu putem face nici un pas în viața creștină.
Dacă așa stau lucrurile, dacă nu trebuie să alergăm după funcții înalte, după poziții de frunte, asta nu înseamnă că nu trebuie să năzuim să ne ridicăm, să obținem cea mai înalta demnitate – însă anume cea mai înaltă; nu demnitatea stricăcioasă și lipsită de valoare, ci cea care este mare în ochii lui Dumnezeu. Ni s-a arătat tuturor calea spre onoruri mai presus de oricare altele, cu care nu se pot compara nici un fel de onoruri, nici un fel de realizări pământești: ni s-a arătat calea spre Împărăția lui Dumnezeu, ni s-a zis că putem deveni prieteni ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. La acest scop vom ajunge doar năzuind să împlinim toate poruncile lui Hristos. Nu trebuie să ne tulburăm dacă am fost puși într-o poziție măruntă, lipsită de vază în societate: trebuie să ne amintim că atunci când nu așteptăm slava pământească, atunci când nu năzuim spre ea, Domnul știe să ne scoată spre foarte largi orizonturi.
Adeseori, Domnul ne dă această slavă în pofida așteptărilor și a voinței noastre. Slava fuge de cei care aleargă după ea, care însetează de ea, și îi găsește pe cei care fug de ea. Adevărata slavă, slava de la Dumnezeu, se dă celor care nu aleargă după ea.
Trebuie să ne străduim să ne dezvoltăm capacitățile și talentele date de Dumnezeu fără să ne gândim la stăpânirea asupra oamenilor, să ne cufundăm smerit și lin în dezvoltarea darurilor noastre, fără zarvă, fără să știe lumea – și poate că, așa cum s-a mai întâmplat nu o dată, Domnul ne va ridica la înălțimi nebănuite de slavă.
Cunoaștem, din istoria știintei și filosofiei, numeroase exemple de mari savanți care și-au petrecut viața în sărăcie, necunoscuți de lume, fiind chiar persecutați, în deplină contradicție cu ceea ce caută oamenii molipsiți de patima iubirii de stăpânire: în sărăcie, în singurătate, aceștia s-au aplecat asupra enigmelor științei și filosofiei și au făcut lucruri pentru care istoria omenirii i-a proslăvit, făcând din ei stele strălucitoare ale progresului.
Aduceți-vă aminte că Domnul știe să proslăvească faptele omenești săvârșite potrivit poruncilor lui Hristos.
Cine voiește să fie cel dintâi, acela să fie cel din urmă, să le fie tuturor slugă.
Rugați-vă împreună cu Efrem Sirul să vă izbăviți de patima grea a iubirii de stăpânire. De această patimă să vă izbăvească pe voi, pe toți, Domnul Iisus Hristos. Amin.
Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeei, Predici. Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2010