Există o zicală rusească: recolta slabă este de la Dumnezeu, iar foametea este de la oameni. Astăzi am putea hrăni întreaga lume, dar stăm pe rezerve, numai ca să nu le vindem prea ieftin. Iată ce se întâmplă. Dacă toate rezervele care zac în Europa, care nu sunt vândute, ci sunt păstrate cu mare grijă și pe bani mulți, ar fi împărțite, oamenii nu ar muri de foame. Sunt de acord: acolo unde se sfârșește iubirea începe calculul. Iubirea nu constă într-un sentiment, nu într-o trăire în care inima se topește, ci în a te raporta cu responsabilitate la întreaga creație.
În biserica noastră există o icoană a Sfântului Ierarh Vlasie al Sevastiei, cu o mică părticică din moaștele lui. El a fost episcop, propovăduitor și, pentru credința sa, a fost arestat și a pătimit ca mucenic. În viața lui există un episod care mă atinge întotdeauna foarte adânc. Când era dus la execuție, a văzut deodată că pe drum, pe lângă el, alerga un cățel cu trei lăbuțe, pentru că una era rănită. A uitat că este dus la moarte — atât de puternică a fost mila față de acest cățel; s-a oprit, l-a binecuvântat, cățelul a fugit sănătos, iar el a mers mai departe să moară.
Înțelegeți ce înseamnă aceasta? Nu este o anecdotă despre animale, ci o povestire despre cât de multă iubire plină de compasiune poate purta un om în sine: văzând suferința unei făpturi — nu a unui om, ci a unui biet cățel — el a uitat de sine, a uitat că este dus să moară, să fie chinuit, să fie sfâșiat. Iată ce este iubirea atunci când ajunge la o asemenea limită, care, desigur, ne depășește.
Dar există exemple și din viața noastră, din viața simplă, obișnuită, a celor mai simpli oameni, care nici măcar nu ar spune despre ei înșiși că trăiesc prin iubire. Îmi amintesc de o elevă a mea de la gimnaziul rus din Paris: nu ieșea cu nimic în evidență, învăța bine, nu avea nimic spectaculos. O bombă a căzut peste casa în care locuia cu rudele și cu alți oameni. Casa a luat foc. Toți au ieșit, s-au numărat și au observat că o bătrână nu reușise să iasă. Iar această fată nu a început să cugete că este creștină, că trăiește prin iubire; pur și simplu a intrat în foc ca să o salveze pe bătrână — și a ars împreună cu ea. Aici nu este niciun calcul, nicio reflecție — altfel nu se putea. Ea nici măcar nu a gândit „nu se poate altfel”, ci pur și simplu a făcut „nu se poate altfel”.
Dacă și noi, în mediul nostru, am începe să ne purtăm unii cu alții — nu ca această fată sau ca Vlasie al Sevastiei, pentru că nu avem atâta putere — dar măcar să ne mișcăm puțin în această direcție. Dacă de fiecare dată când avem înaintea noastră posibilitatea unei fapte bune am opri egoismul nostru, lăcomia, iubirea de sine, lipsa de iubire, toate acele sentimente care ne despart, și ne-am îngădui să acționăm după principiul „nu se poate altfel”.
Și încă ceva mi se pare foarte important: între momentul unui impuls bun și momentul în care îl transformăm în faptă, să nu ne dăm timp să gândim. Părintele Alexandru Elceaninov spune în jurnalul său că niciodată nu trebuie să ne lăsăm timp de gândire între un gând bun și o faptă: „oare trebuie?”, „oare acum?”, „nu poate altcineva să facă?” — pentru că atunci nu vom face nimic. Impulsul bun trebuie să devină faptă imediat.
Un scriitor francez spune într-o carte a sa că trebuie să învățăm să trăim astfel încât, măcar o dată în viață, să săvârșim o faptă care să fie prin ea însăși certitudinea că este dreaptă, fără calcul și fără raționamente de tipul „trebuie sau nu trebuie” și „cât anume”. De pildă: stă un cerșetor — și începi să te gândești: cât să-i dau?
Mitropolitul Antonie de Suroj