– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedește omul cu adevărat și bine?
– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o și eu, văzând că există concepția că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanțele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Și tot mai mult încerc și eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învățătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea prea mare a păcatelor, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedește, nici pentru cel ce spovedește.
Și tot mai mult mi se adeverește că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii și mii de nuanțe a fiecărui păcat și atenția la tot felul de detalii foarte subțiri, ci pocăința adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să știe că e păcătos, să-și știe păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca:
„Ajunge să-ți aduci aminte o dată de păcatele tale; le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!”
Uită-le, aducându-ți aminte întotdeauna că ești un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanțe, nu în finețuri. Nu folosește sufletului omenesc.
Povestea un părinte că era odată la Locurile Sfinte și a venit o femeie în biserică să se spovedească la el. Zece minute a plâns neîncetat, în hohote, neputând să rostească niciun cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat și a dezlegat-o de toate păcatele. Adică fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a văzut sinceritate și părere de rău cu adevărat pentru păcatele sale și hotărâre de a nu mai face acele păcate — și cred că asta face ca o spovedanie să fie bună.
În primul și în primul rând, să crezi sincer că ești păcătos, să-ți cunoști cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăști, să urăști felul tău de a fi în păcat…
– Și să le mărturisești…
– Și să le mărturisești, da. Foarte mulți vin la sfârșit și zic: „Știți, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu, când le șterge, nu șterge și amintirea păcatului. Dacă ar șterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleași păcate. Și am zice: „Lasă — iar le fac, iar mă spovedesc și iar uit de ele, și trăiesc liniștit, cu conștiința împăcată”.
Nu! Amintirea păcatelor rămâne — și bine face că rămâne. Și Dumnezeu bine face că o ține în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.
Oamenii cred că, dacă își mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze și mai mult. Cine știe ce lucruri să mai spună, și mai tainice! Or, nu este cazul; nu aceasta este pricina pentru care își aduc ei aminte de păcat.
Părintele Ciprian Negreanu, din revista „Familia ortodoxă”