Sfatul meu este următorul: citește Evanghelia și marchează locurile în care inima ta se încălzește, mintea ți se limpezește, voința prinde viață și simți o forță în tine; acele locuri despre care poți spune: „Cât de frumos este! Cât de adevărat!”
Și să știi că aceste locuri îți vorbesc despre faptul că, într-un fel, chiar dacă doar într-o mică măsură, te asemeni deja cu omul care trebuie să devii. Pentru că vezi în Hristos frumusețea adevăratului om. Nu trebuie însă să ne oprim aici. Cu toții suntem capabili să trăim emoții, iar uneori trăim foarte ușor lucruri care nu cer de la noi nicio acțiune.
Putem, în schimb, să ne luăm un angajament: dacă într-un anumit lucru voi fi nedemn de ceea ce este mai bun în mine, atunci în acel lucru nu am dreptul să fiu nedemn. Pentru că tocmai acolo am recunoscut în mine asemănarea cu Hristos.
Și, poate, ceea ce este și mai important: prin această trăire am început să-L înțeleg pe Hristos, să-L recunosc și să înțeleg mai bine ce este omul și cum este Dumnezeu. Aici ni se oferă două revelații în același timp: una despre noi înșine și una despre Hristos, Dumnezeu-Omul.
Dacă ne facem un obicei din a citi Evanghelia astfel — notând tot ceea ce ne inspiră, tot ceea ce ne încălzește inima, tot ceea ce ne face să spunem: „Acesta este adevărul, aceasta este frumusețea absolută” —, atunci putem crește treptat până la măsura lui Hristos, desigur, în măsura accesibilă nouă.
Putem crește până la măsura noastră cea mai adevărată, cea mai bună, cea mai autentică: aceea a omului care suntem chemați să devenim. Desigur, în acest proces vom descoperi și locuri care ne arată cât de departe suntem de asemănarea cu Hristos. Iar dacă descoperim acest lucru și simțim cu adevărat în inimă: „Doamne, cât de urât sunt!”, chiar și aceasta ne poate oferi un punct de plecare.
Ne poate ajuta să căutăm ceea ce este mai frumos și mai adevărat în noi, ceea ce este trezit la viață de frumusețea Persoanei lui Hristos, de învățătura Sa, de modul Său de viață și de poruncile pe care ni le dă.
Biserica este o comunitate umană, la fel ca orice altă comunitate, în care fiecare membru este legat de toți ceilalți. Cum putem spune atunci că fiecare trebuie să fie el însuși, ca și cum nu ar ține cont de comunitate în ansamblu?
Cred că putem înțelege acest lucru prin două exemple. Cu toții știm ce înseamnă un cor și cântatul coral. Corul poate suna plin și frumos numai atunci când fiecare voce își respectă tonalitatea. Dacă cineva cântă pe o altă voce, corul își pierde armonia. În Biserică se întâmplă același lucru. Omul poate fi cu adevărat parte din acest „cor” atunci când cântă cu toată inima, cu propria sa voce, fără să încerce să fie altcineva, ci învățând să-și folosească vocea cât mai bine.
Atunci corul poate deveni minunat. Un alt exemplu îl găsim la Apostolul Pavel (vezi 1 Cor. 12, 12-13; Rom. 11, 17 și urm.). El compară Biserica atât cu un trup, cât și cu un copac. Ideea este aceeași. Trupul omenesc este alcătuit din multe mădulare și părți, dar trăiește o singură viață. Iar această viață dă fiecărei părți forma și rostul ei unic. Aceeași forță vitală face ochiul ochi și mâna mână. O singură viață — și atât de multe părți individuale, incomparabile.
Același lucru îl exprimă și imaginea copacului: Hristos este asemenea trunchiului dătător de viață, iar noi suntem ramurile, frunzele, florile și fructele. Fructul nu seamănă cu floarea, floarea nu seamănă cu frunza, iar o ramură nu seamănă cu alta. Și totuși, toate pot fi diferite și pot fi ele însele tocmai pentru că prin toate curge aceeași viață, bogată și complexă, făcând din copac, în același timp, o unitate și o diversitate infinită.
Pe pământ nu există două frunze perfect identice, pentru că aceeași forță vitală dă fiecăreia unicitatea ei. Aici vedem că și comunitatea Bisericii, și fiecare dintre membrii ei pot fi cu adevărat ei înșiși, pentru că rămân în armonie deplină. Iar totul depinde de această armonie, nimic altceva.
Mitropolitul Antonie de Suroj