Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.
Viața noastră pe pământ este o pregătire pentru viața care va să vină, iar această pregătire încetează odată cu moartea. „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Atunci, omul părăsește toate grijile pământești; trupul putrezește, pentru a se ridica nestricat la Învierea de obște. Însă sufletul omului trăiește mai departe și nu încetează să viețuiască nici măcar o clipă. Prin multe arătări ale celor adormiți ni s-a dat să cunoaștem, în parte, cele ce se petrec cu sufletul când se desparte de trup. Când încetează vederea ochilor trupești, începe vederea cea duhovnicească.
Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul spune, într-o scrisoare către o femeie aflată pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va muri, însă tu vei trece într-o altă lume, fiind vie, amintindu-ți de tine și recunoscând întreaga lume din jurul tău. Adeseori cei aflați pe patul de moarte încep să o aibă vederea duhovnicească chiar înainte de moarte și, în timp ce îi văd pe cei din jurul lor și chiar vorbindu-le, ei văd ceea ce alții nu văd. Vreme de două zile sufletul are o anumită libertate și poate merge în locurile de pe pământ pe care le iubea, dar în ziua a treia se mută către alte tărâmuri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, într-o altă scrisoare spune: „Noi, cei care rămânem în viață, îi jelim pe cei plecați, însă pentru ei îndată devine mai ușor; starea aceea este mai fericită. Cei care au murit și apoi au fost readuși în trup l-au simțit ca fiind un sălaș foarte neplăcut. Și sora ta va simți aceste lucruri. Îi este mai bine acolo; iar noi suntem cuprinși de durere, de parcă i s-a întâmplat vreo nenorocire! Ea ne va privi și cu siguranță va fi uluită de aceasta”.
Sursa: Ieromonah Damaschin, Viața si lucrările părintelui Serafim Rose, Editura Egumenița, 2005