Pentru a se îndepărta înrâurirea diavolească de la oameni și pentru a gândi cât de cât sănătos, aceștia ar trebui să meargă la un duhovnic să se mărturisească. Acum ei nu pot nici măcar gândi din pricina influenței diavolești.
Pocăința și mărturisirea taie drepturile diavolului. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserică, se mărturisește, se împărtășește, diavolul nu are nicio putere, nicio stăpânire. Face numai puțin „caf-caf”, ca un câine ce nu are dinți. Însă asupra unuia ce nu este credincios și îi dă drepturi, are mare stăpânire. Îl poate omorî; are dinți și îl sfâșie. Potrivit cu drepturile pe care i le dă un suflet, tot atât de mare este și stăpânirea diavolului asupra lui.
Chiar și atunci când moare cineva și este pregătit duhovnicește, urcarea sufletului la Cer este ca alergarea unui tren după care se țin câinii lătrând. Unii latră în urma lui, iar alții înaintea lui, dintre care mai calcă și câte unul. Iar dacă nu este pregătit, este ca și cum s-ar afla într-un tren care nu poate alerga cu viteză, deoarece îi sunt stricate roțile, îi sunt deschise ușile, iar câinii intră înăuntru și chiar mușcă pe vreunii.
Când diavolul a dobândit drepturi mari asupra omului și-l stăpânește, atunci trebuie să se găsească pricina, pentru ca astfel să i se taie drepturile. Altfel, oricâtă rugăciune ar face ceilalți, diavolul nu pleacă, ci îl secătuiește pe om. Preoții citesc întruna exorcisme, dar în cele din urmă plătește tot omul, căci este chinuit și mai mult de diavol. Omul trebuie să se pocăiască, să se mărturisească, să taie drepturile ce le-a dat, și după aceea va pleca diavolul. Altfel, se va chinui. I se citesc exorcisme o zi, două zile, săptămâni, luni, ani de zile, dar diavolul nu pleacă, pentru că i s-au dat drepturi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 49-50