Grăirea în deșert, zice Sf. Ioan Scărarul, este scaunul slavei deșarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării și necurăției, pierderea umulinței și întunecarea rugăciunii. Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului și prefacerea lui în prilej de păcătuire și pierzare.

Cuvântul omenesc are o mare și tainică putere, aduce cu el ceva din ființa celui care îl rostește. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, și cuvântul omului este omul însuși. Dacă vrei să știi ce este în inima omului, zic Părinții, ia aminte la cele ce spun buzele lui. Vorba și pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la sticarea altora; lipsește cuvântul de tainica lui putere, îl face fără preț. De aceea, Mântuitorul ne spune că pentru tot cuvântul deșert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziua judecății (Matei 12, 36).

Sfinții Părinți, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit și lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. Pentru că am vorbit, zice Cuv. Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată. Cuv. Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sf. Isaac Sirul zice că tăcerea este graiul veacului viitor. Chiar și vorbirea despre cele duhovnicești este păgubitoare, când este prea multă. Spune și înțelepciunea poporului Vorba este de argint, iar tăcerea de aur.

Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.