Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].

Însemnătatea rugăciunii, ca cel mai elementar mijloc de susținere a ființelor raționale, nu au subliniat-o numai Apostolii când L-au rugat pe Domnul pentru aceasta să-i învețe, ci dintotdeauna a fost cel mai important mijloc de comunicare al omului cu Creatorul lui, Dumnezeu. Poate cineva fără exagerare să spună că rugăciunea era cea dintâi datorie și îndeletnicire a tuturor ființelor raționale, nematerialnice și materialnice, a îngerilor și oamenilor și mai înainte, și după cădere, dar mai ales după cădere. Purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, a căror lucrare principală în nevoințele lor ascetice era rugăciunea, în chip felurit definesc și descriu această virtute. Din definițiile lor vom împrumuta și noi câteva, lucru pe care îl considerăm mai de preferat decât să spunem noi ceva de la noi.

Sfântul Ioan al Scării o numește „după calitatea ei, unire a omului cu Dumnezeu; iar după lucrarea ei, o numește susținere a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și invers, fiica lacrimilor, răscumpărare păcatelor, punte în ispite, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor…” și continuă astfel cu mulțime de caracteristici și lucrări și însușiri ale acestei atotcuprinzătoare virtuți.

Sfântul Macarie Egipteanul în cuvântul lui despre rugăciune spune următoarele: „capul a toată sârguința și culme a tuturor faptelor bune este stăruința la rugăciune, prin care ne agonisim și celelalte virtuți”. Cuviosul Nil Ascetul, în capitolul al treilea Despre rugăciune, spune: „Rugăciunea este convorbirea minții cu Dumnezeu”.

Nu este nevoie, cred, să adăugăm noi nimic la multele păreri ale Sfinților Părinți cu privire la cât de necesară este rugăciunea, mai ales fiindcă este cunoscută porunca Sfântului Apostol Pavel: rugați-vă neîncetat[2] și vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii[3].

Și cu privire la Domnul nostru Iisus, cunoaște fiecare cât de mult ne îndeamnă să ne rugăm prin pilda văduvei și a judecătorului nedreptății[4] și a celui ce cere pâine în miezul nopții[5]. Toți cunoaștem, de asemenea, cât de mult insistă să nu pierdem nădejdea în rugăciunile[6] noastre, ci să stăruim cerând, căutând și bătând[7]. Dar Însuși Domnul nostru Se ruga foarte des și iată câteva dintre multele locuri referitoare la aceasta: Și a doua zi, foarte de dimineață, sculându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo[8] Și în altă parte: Și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu sau Și pe când Se ruga Iisus într-un loc…

(Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Doxologia)

[1] Lc. 11, 1.

[2] I Tes. 5, 17.

[3] I Tim. 2, 1.

[4] Lc. 18, 1

[5] Lc. 11, 5-8.

[6] Lc. 18, 1

[7] Mt. 7, 8 ; Lc. 11, 10.

[8] Mc. 1, 35

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.