Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicaţie, care ţine seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realităţii, care copleşeşte orice speranţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău şi Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.
Deşi sunt unii oameni care reuşesc să nu fie subiecte ale răului, în practică, mulţi din ei rămân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma relelor pe care şi le fac oamenii, că există nişte amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oameni, în aşa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei înşişi. Firele de rău cu care se leagă oamenii unii pe alţii sunt răsucite şi îngroşate până la a alcătui un complex de legături de nedesfăcut.
Cu alte cuvinte, răul manifestă proporţii şi puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noastră. Dar, pe de altă parte, omul poate ţine în frâu răul şi se poate izbăvi de el aproape în întregime, ca subiect care îl săvârşeşte, dar nu numai prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedeşte de neînvins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.
Chiar câtă vreme este stăpânit de rău, omul aproape totdeauna mai păstrează în el resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine, puteri de frânare a răului şi de căinţă pentru el. Credinţa creştină consideră că numai duhurile demonice nu mai păstrează în ele nici un rest de bine. Răul le-a devenit „o a doua natură“. Dar chiar răul produs de duhurile mai puternice apare ca având totuşi originea în libertatea, şi nu în fiinţa lor, ca unul ce este consimţit neîncetat de libertatea lor. Aceasta ne dă să înţelegem că, chiar dacă toţi oamenii ar înceta să devină subiecte ale răului, răul tot ar sufla asupra vieţii lor din alte izvoare voluntare mai presus de ei. Dar putinţa oamenilor de a se elibera de calitatea de subiecte ale răului arată în acelaşi timp că răul de care ar suferi nu ţine de esenţa realităţii, ci vine din libertatea unor fiinţe mai puternice.
Tocmai prin faptul că răul nu ţine de esenţa realităţii, de ens, sau de esenţa unei părţi a realităţii (ceea ce în fond ar compromite iremediabil toată realitatea, căci nu se poate separa o parte a realităţii de alta), se dovedeşte ca nedatând din eternitate şi având în el o anumită slăbiciune.
Pe de altă parte, răul care doare şi care chinuieşte cel mai mult este răul produs de o persoană prin libertatea ei. Răul fizic, sau răul făcut fără voie, nu doare atât de mult pe cel care-l suferă, cum chinuieşte pe cineva cel pe care-l săvârşeşte, prin conştiinţa că ar fi putut să nu-l facă. Răul ca fatalitate fizică (moarte, boală, cutremure), sau ca produs al unor forţe superioare, sau ca urmări ale răului săvârşit, poate susţine un sentiment al tragicului şi poate fi suportat ca o cruce, cu o răbdare care fortifică spiritual şi mântuieşte. Numai răul săvârşit intenţionat de o persoană produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedreptate, de neînţelegere, iar în făptuitor, chinurile regretului, sau o alterare morală, când lipsesc aceste chinuri.
Toate acestea confirmă învăţătura creştină că răul, în proporţia lui mai mare decât cea explicabilă prin libertatea umană, îşi are originea în decizia liberă a unor spirite create, care la început au fost bune.
Puterea şi slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susţin răul
Dar explicarea răului prin libertatea personală nu exprimă decât un aspect al lui, nu şi celălalt aspect, care se întăreşte şi mai mult după ce răul s-a instalat în existenţă.
Răul nu e numai un act al libertăţii lipsit de conţinut, ci un act al cărui conţinut constă într-o folosire a puterilor naturii umane, dar contrar acestei naturi. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor, şi altceva nimic. Mai ales după ce s-a produs, sau cei ce l-au produs s-au obişnuit cu producerea lui, răul înmulţeşte slăbiciunea firii, sau a puterilor ei, sau deprinderea folosirii lor contrar firii. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, acela şi-a amestecat cu încăpăţânare răul în toată simţirea şi în toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile“ 1. Răul înseamnă astfel şi un minus în existenţă, un minus care creşte continuu. Văzând acest aspect, Sfinţii Părinţi au spus că răul este o non-existenţă, sau o existenţă fără consistenţă. Nu e o lipsă totală a existenţei, ci o ştirbire, o slăbire esenţială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat suportul existenţei. Prin aceasta, răul intrat în existenţă strâmbă fiinţa acesteia şi în felul acesta o slăbeşte. Totuşi această strâmbare şi slăbire îşi au originea în libertate, iar durata, în consimţirea libertăţii. Nu e instalat în fiinţă fără libertate şi nu se menţine fără consimţământul ei. De aceea se poate spune în acelaşi timp că răul nu izvorăşte din fiinţă şi nu e legat de ea. Prin voinţă, fiinţa poate fi tămăduită, dar numai prin voinţa ajutată de harul lui Dumnezeu, care e un act al voinţei Lui, cu izvorul în fiinţa Lui, care nu se poate strâmba sau slăbi.
Această strâmbare sau slăbire a naturii umane se arată în pasiunile produse de actele contrare binelui, adică lui Dumnezeu. Aceste pasiuni stăpânesc pe om, arată o natură slăbită, în care se mişcă porniri pe care omul nu le poate stăpâni. Acesta e rezultatul răului. Diavolul are şi el o astfel de pasiune. Ea nu e trupească, ci pur spirituală. E la început pasiunea mândriei, apoi a urii faţă de Dumnezeu şi de oameni.
Dar paradoxul răului stă, pe de o parte, în înverşunarea acestor pasiuni, pe de alta, în slăbiciunea celui stăpânit de ele. El nu poate scăpa de ele, de forţa lor. Diavolul nu poate scăpa deloc, omul poate scăpa numai prin ajutorul harului dumnezeiesc. E un amestec ciudat de slăbiciune şi de voinţa de a rămâne în ea. Iar slăbiciunea are în ea un amestec de violenţă. Slăbiciunea constă în faptul că cel robit ei nu poate scăpa de pasiunile lui, nu mai are tăria să lucreze altfel. Invidiosul nu poate scăpa de invidie, nu vede ceea ce e bun în cel invidiat. Răul e o neputinţă violentă, sau a violenţei, nesigură de existenţă.
În pasiuni şi în violenţa lor e în acelaşi timp o slăbire a caracterului de persoană şi o accentuare a caracterului de natură. Dar nu e vorba de natura naturală, ci de o natură numită aşa pentru că nu se lasă condusă de libertatea pusă în lucrare de persoană. Animată de spirit, natura omului e o natură a persoanei, a libertăţii, e natura ipostaziată. Pasiunile reprezintă o ieşire a naturii din puterea stării depline de persoană: a libertăţii, a subzistenţei ei depline. Omul care nu mai e uman în întregime a devenit inuman, pentru că a devenit în parte impersonal, pentru că această natură a lui nu mai e deplin consistentă, adică în deplină comunitate cu natura din celelalte persoane, natura personalizată simte în ea puterea care-i vine din relaţia deplină cu natura din celelalte persoane, pentru că poate fi prin aceasta izvorâtoare şi primitoare continuă de acte şi gânduri noi, generoase şi bune, şi în acelaşi timp originale, pentru că în fiecare persoană ea îşi găseşte o expresie originală, stând în acelaşi timp în comuniune cu celelalte persoane.
Această natură e profund umană şi creatoare, prin deschiderea ei, prin reciproca îmbogăţire a ei în relaţiile pozitive dintre persoane.
Când natura a căzut în toţi la starea aceasta de nedeplină personalizare, ea s-a rupt în bucăţi care nu comunică deplin între ele, în indivizi care se exclud şi nu se îmbogăţesc, ci rămân şi se afundă tot mai mult într-o sărăcie egoistă, fiecare tinzând să-l anexeze pe celălalt, ca să se îmbogăţească cu ceea ce are acela, fără voia aceluia. Căci tendinţa aceasta a unuia provoacă aceeaşi tendinţă în ceilalţi, deci o luptă generală între ei şi o slăbire generală a naturii. Starea aceasta e proprie şi demonilor în cel mai înalt grad. Ei coexistă pentru că au nevoie să se chinuiască unii pe alţii şi să lupte împotriva celor buni, într-o coexistenţă a luptei care a devenit o necesitate pentru ei, atestând prin aceasta că nimeni nu poate trăi cu totul separat de cei ce au aceeaşi natură. „Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele, şi noi, cei ce suntem de aceeaşi fire, ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele“2. Răul e violent nu în a zidi existenţa, ci în a o diminua şi distruge; e violenţa neputinţei de a se întări în existenţă, violenţa lăcomiei de a se întări pe seama altora. E avalanşa prăvălirii spre nimic a unei realităţi, în căutarea în mod greşit a îmbogăţirii sale, e violenţa unei realităţi care vrea să se ţină în existenţă fără Dumnezeu, izvorul existenţei, şi fără contribuţia voluntară şi iubitoare a celorlalţi, pe care din mândrie nu o solicită. Dar prăvălirea îşi are cauza în voinţa liberă şi e susţinută de aceasta. […]
Lucrarea duhurilor rele în lume
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt aproape şi de oameni – dintre care cei mai buni se bucură de o sesizare mai accentuată a lor, duhurile rele sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Ei (demoni, n.r.) sunt sesizaţi nu numai de unii din cei răi, ci şi de unii dintre oamenii progresaţi duhovniceşte. În pasiunile umane şi în relaţiile pasionale ale celor stăpâniţi de ele colcăie ca într-o mocirlă fierbinte şi pestilenţială aceste duhuri, care au în ele porniri înrudite cu aceste pasiuni, aşa cum îngerii au mişcări curate înrudite cu virtuţile şi cu gândurile curate şi înalte ale celor buni. Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, duhurile rele sunt şi mai adânc ancorate în trupurile bântuite de porniri pasionale, în părţile inferioare ale lor, dar şi în minţile lor care uneltesc gânduri viclene, încorporările lor sunt mai vădite pentru că (demoni, n.r.) sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că oamenii stăpâniţi de ei sunt mai mulţi, pentru că rolul lor e să pună de fapt stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze, să-i ajute să fie cu adevărat ei înşişi, în afară de orice mândrie. Prezenţa lor (a demonilor) în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, crispate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite.
Dar pentru stăpânirea strânsă ce o pun pe cei pătimaşi se vorbeşte şi de un fel de posedare a acestora de către demoni, şi de un fel de încorporări, de apariţii ale lor. Această apropiere face ca pasiunile produse şi susţinute de ei în unii oameni să şi le facă ale lor proprii. Pe de altă parte, întrucât vor să atragă pasiunile unor oameni spre persoane şi lucruri, duhurile rele iradiază din aparenţe atractive aşezate pe suprafaţa acelor persoane şi lucruri. Se vorbeşte astfel de duhuri prezente în apă, în foc, în bani, în lucruri frumoase, în persoane de sex contrar.
Sfântul Apostol Pavel declară că aceste duhuri sunt răspândite în văzduh, adică în jurul nostru pretutindeni, că stăpânesc întunericul acestui veac, adică întind întunericul peste viaţa aceasta, opunându-se să străbatem la lumina de dincolo de ea, făcând lumea netransparentă pentru noi (Ef. 6, 12). Ele ne leagă de suprafaţa lucrurilor, spun scrierile ascetice, făcând-o frumoasă, dar de o frumuseţe nespirituală, netransparentă, sau înfăţişând-o ca pe ultima realitate, nelăsându-ne să pătrundem la sensurile lor. Mântuitorul îl numeşte pe diavol „stăpânitorul lumii acesteia“ (In. 12, 31; 14, 30; 16, 11). E vorba de lumea aceasta privită în ea însăşi, în suprafaţa ei opacă. Această suprafaţă stricăcioasă, dar atrăgătoare, o poate dărui Satana şi o promite şi lui Hristos (Mt. 4, 9).
Mihail Psellos spune: „În felul acesta, demonii îşi fac convorbirea cu noi în chip ascuns, ca să nu simţim de unde ne este războiul… Trupurile (încorporările, am zice noi) demonice, luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri şi culori şi formele pe care le voiesc, le introduc în sufletul şi duhul nostru şi ne înfăţişează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri de patimi, ne tulbură adeseori în stare de veghe sau de somn, uneori excită şi părţile genitale ale noastre prin mângâieri, aprinzându-le spre porniri erotice nebune şi nelegiuite, iar adeseori iau în ajutor şi sucurile calde din noi“3. „Introducându-se în duhul nostru imaginativ, întrucât şi ei sunt duhuri, emit cuvinte de ale patimilor şi plăcerilor.“4 Fiind duhuri, se introduc atât de intim în duhul şi trupul nostru, că aproape îşi îmbină eul lor cu eul nostru, încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de ce este manifestarea lor. De aceea Părinţii cer atenţie şi o mare sobrietate la produsele imaginaţiei, sau la „năluciri“.
Fiind apropiaţi de oamenii cu diferite pasiuni şi susţinându-le pe acestea, demonii au în ei ceva înrudit cu aceste pasiuni. De aceea se deosebesc după cei stăpâniţi de pasiuni diferite. Sfântul Ioan Casian vorbeşte de cele opt duhuri ale celor opt patimi (duhul lăcomiei pântecelui, duhul desfrânării, al iubirii de avuţie, al mâniei, al tristeţii, al trândăviei, al slavei deşarte, al mândriei)5. Dar ele lucrează într-o solidaritate, pentru că şi patimile se ţin în lanţ. Chiar mândria, care pare patima cea mai spirituală, e produsul legării de suprafaţa lumii, de o nevedere a lui Dumnezeu ca suportul personal infinit al ei. Această vedere ar lua spiritului creat prilejul mândriei. Întristarea vine fără voia noastră aproape pe nesimţite, pentru nereuşita în lucruri lumeşti de mai mare sau mai mică importanţă. Ea poate ajunge până la disperare şi la sinucidere. Duhul cel rău se apropie întâi ca o furnică, pentru a creşte încet, încet şi a deveni puternic ca un leu. Pe unii îi face muţi de întristare, pe alţii surzi la cuvintele altora. Dar lucrează şi asupra trupului şi a lumii înconjurătoare, producând atracţii sau pagube în ea, ca să ne întristeze, ca să ne mânie, ca să slăbească credinţa în Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului… aţâţă puterea poftitoare ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile; apoi le răscoleşte iuţimea (mânia) ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit, învaţă raţiunea să născocească diferitele moduri ale plăcerilor celor după simţuri (ca să slujească astfel simţurilor). Cu un cuvânt ea aşază ca stăpân peste aceste puteri (ale sufletului) lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului legea pământului…“ Diavolul „se ascunde în chip nevăzut în înfăţişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ“. El „face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Faţa diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile decât contemplarea celor inteligibile care îngraşă mintea“6.
Lupta împotriva ispitelor duhurilor rele cere subţirime (agerime, n.r.) pentru a le surprinde de la început, dar şi un efort încordat şi o tenacitate neobosită, pentru a nu ne lăsa luaţi în stăpânire de ele. Dar lupta aceasta n-o poate duce cu succes omul singur. Puterea şi succesul ei îi vin de la trupul lui Hristos cel curat şi izvor al puterii de curăţie.
Dacă Satana a compromis trupul şi sensibilitatea lui umană şi suprafaţa sensibilă a lumii, Hristos a restabilit valoarea lui şi a lumii sensibile. El a făcut sufletul purtător de dumnezeire şi prin aceasta a restabilit puritatea trupului şi a sensibilităţii lui şi rolul lumii de a fi un (loc) transparent al lui Dumnezeu. El a arătat că răul nu e legat în mod fatal de trup şi de lume. El a restabilit în acelaşi timp puterea voinţei umane, de a ţine trupul nestăpânit prin sensibilitate de suprafaţa lumii. Trupul şi simţurile Lui au devenit în El ceea ce trebuiau să fie, organ de sesizare curată a lumii sensibile; iar aceasta, loc transparent al prezenţei lui Dumnezeu.
Dacă răul ar fi fost legat în mod fiinţial de trup şi de lume, întruparea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. La fel, dacă omul ar fi fost iremediabil luat în stăpânire de rău. Numai pentru că răul nu a fost legat esenţial de om şi de lume – şi pentru că răul nu s-a produs din iniţiativa exclusivă a omului, care nu a fost numai autor al răului, ci şi victimă pasivă a lui, protestând prin ceea ce a rămas bun în el în mod neîncetat împotriva răului spre care e ispitit – Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, având putinţa să strice chiar prin trup lucrurile diavolului (1 In. 3, 8).
Pe de altă parte, un progres real al nostru şi al relaţiilor noastre cu semenii nu ne poate aduce decât lupta cu pasiunile, ajutată de harul lui Hristos, Care Se opune oricărei căderi a naturii Sale umane sub robia pasiunilor.
Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 470-485.
Note: 1 ‑Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, vol. III, 8-9.
2 Op.cit, p. 16.
3 ‑M. Psellos, Dedaemonumoperatione, P.G. 120,col. 848, 861.
4 Ibidem, col. 848.
5 ‑Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia românească, I, p. 97, urm.
6 ‑Răspunsuri către Talasie, Filocalia românească, III, pp. 200-201.