– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
– Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe Însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8).
Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).
Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii [de sine – n.n.]. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti etc.?!
R. Rădulescu: Cum se întâmplă revelaţia dumnezeirii, ca să înţelegem ce se întâmplă cu Petru? Ce înţelege el în momentul în care vede două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau. Propunea o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni. Asistăm, în acelaşi episod evanghelic, la această întâmplare, El predică oamenilor dintr-o corabie, tocmai ca să fie văzut de toţi. Erau mulţi pe malul lacului. Ce înţelege, de fapt, Petru din toate acestea?
Pr. Coman: Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu. El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional. Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create. Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi aruncăm din nou mrejele!”
R. Rădulescu: Îi face un hatâr, cum am spune?
Pr. Coman: Îi face pe plac, deşi era convins că n-o să prindă peşte! Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.
Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc, mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva „din afară”. Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Îmi vine în minte Mircea Eliade, care consemnează, dacă nu mă înşel, în memoriile sale o serie de astfel de întâmplări „minunate“. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum le spunem, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă.
Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor, Ed. Bizantină, 2019
Amin ♥️