Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Căci este atât de evident că sunt mai bun decât cei care fură?! E foarte probabil ca eu să nu fur. E atât de evident să fiu mai bun decât cei care mint şi amăgesc?! E foarte posibil ca eu să fiu. Şi iată-mă îndreptăţit cu furatul, iată-mă îndreptăţit cu minţitul, îndreptăţit cu lăcomia, poate, şi cu o mie şi una de alte speculaţii. Şi mă aşez în postura de îndreptăţit, funcţionând cu logica îndreptăţirii de sine. Şi starea generală, marasmul general moral, mă ajută să mă menţin în această situaţie. Numai că eu sunt mai rău decât toţi ceilalţi! Fiindcă în această firavă îndreptăţire de sine mă pierd pentru că nu-mi văd propriul păcat.
Părinţii ştiţi ce răspund la întrebarea “Care este cel mai mare păcat?” Foarte înţelept: “Al meu“. Noi, însă, ne evaluăm păcatele prin raportare și comparaţie la păcatele celorlalţi şi ale noastre sunt prea mici ca să le luăm în seamă. Numai că, neluându-le în seamă, nu ne pocăim, nu ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu cu stare de căinţă, de părere de rău.
Părinţii spun, Sfântul Ioan Scărarul şi alţi Părinţi înaintea lui, că cel ce îşi vede păcatul este mai sus decât cel ce vede îngeri. Lucrul acesta este extraordinar. Dar iarăşi mă întorc să vorbim un pic despre păcat, pentru că perspectiva asupra păcatului este una foarte exterioară, obiectivată; păcatul este o mărime, poate fi mai mare, mai mic, e o chestiune a mea, mă duc la preot şi mă spovedesc… Totuşi, nu este adevărat, fiindcă şi păcatul şi pocăinţa se înscriu în spaţiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Păcatul meu afectează relaţia mea cu Dumnezeu. Păcatul este un gest, o atitudine de necuviinţă la adresa lui Dumnezeu, dacă vreţi. Păcatul, cum spun Părinţii, este un gest, un cuvânt, o faptă, un gând cu care eu Îl supăr pe Dumnezeu. Dacă, însă, Dumnezeu nu-mi este aproape, nu iau în considerare acest aspect, ci număr păcatele ca pe ceva care ţin de mine şi de lumea cealaltă, de obiectele din jurul meu, de persoanele pe care le supăr ş.a.m.d. De aceea insist să vă provoc în direcţia asta: pocăinţa nu este decât în legătură cu Dumnezeu şi prin raportare la Dumnezeu. În măsura în care te raportezi la Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu îţi apare din cei în ce mai prezent, mai viu, în măsura în care funcţionează o relaţie a ta cu Dumnezeu, când Îi zici: “Dă, Doamne, ajută-mă, Doamne, milostiveşte-te, miluieşte-mă, Doamne” şi simţi că este lângă tine, atunci simţi un pic şi ce înseamnă păcatul şi ce înseamnă pocăinţa.
Dilema pe care o exprimă întrebarea iniţială, dacă pocăinţa ca dar a lui Dumnezeu şi ca efort personal, este o dilemă falsă într-un fel, pentru că întrebarea asta ne-o punem legat de orice altceva, cum ar fi cât face Dumnezeu din lucrurile bune şi cât facem noi, Părinţii ne spun că toate lucrurile bune sunt de la Dumnezeu, omul nu face nimic bun şi eu tind să cred acest lucru. Care este, atunci, contribuţia omului la starea lui de pocăinţă? Vrerea! Să vrea. Şi reţinem de la Părinţii Patericului, foarte categoric şi ferm, că Dumnezeu de la oameni nu aşteaptă decât un singur lucru: să vrea. Vrerea. Determinarea. Şi aproape că am zice: “Păi cum, nu ştie Dumnezeu că vreau? Nu vreau eu să mă pocăiesc, să fac binele?” Ei bine, vrerea aceasta trebuie exprimată. Şi eu le spun tinerilor, de când am aflat aceasta taină, când mă întreabă ce să facă, le spun că primul pas spre rezolvarea respectivei probleme este să vrei. Pentru că vrerea este expresia libertăţii tale şi este pasul care deschide relaţia cu Dumnezeu.
Dumnezeu atât ne respectă, pentru că ne-a făcut asemenea Lui, liberi, şi pentru că o relaţie interpersonală cum este relația cu Dumnezeu nu se poate construi decât în termenii mişcării libere dintr-o parte şi din alta, nu poate să ne ajute decât dacă vine dinspre noi vrerea, expresia libertăţii. Iar vrerea noastră către Dumnezeu, în orice direcţie sau orice problemă, se exprimă în rugăciune. Rugăciunea, dacă luaţi aminte la ea, este exact acest lucru. În rugăciune ne exprimăm lui Dumnezeu, Îi spunem că vrem să nu mai păcătuim, că vrem să ne împăcăm cu părinţii, cu soţul sau soţia şi aşa mai departe. Vrerea aceasta este foarte importantă.
Extras din conferința cu tema „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal”, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman.