Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane – foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.
Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…”. Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?
Oamenii vin mereu şi cer sfaturi (astăzi de la ora 7:30 dimineaţa, spovedanii, discuţii, patru oameni cu probleme, fără să mai pun la socoteală întâlnirile de mai târziu) şi o slăbiciune sau o falsă ruşine nu mă lasă să-i spun fiecăruia dintre ei: „Nu am nici un sfat să-ţi dau. Am doar o bucurie vlăguită, dar, pentru mine, neîntreruptă. O vrei?”. Nu, nu o vreau. Ei vor să discute despre „probleme” şi să vorbească despre „soluţii”. Nu, n-a existat o victorie mai mare a diavolului în lume, decât această religie „psihologizată”. Există orice în psihologie. Un singur lucru este de neînchipuit, imposibil: Bucuria!
„Biografia unui destin misionar – Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004