Preaiubiții mei,
Cuvine-se cu adevărat să fim mulțumitori Mântuitorului Hristos precum și Preacuratei Sale Maici, pentru răgazul ce-l primim în acest Post al Crăciunului.
Iată timp al pocăinței. Iată timp al mărturisirii întru sinceritatea inimii și curăția fericitului plâns. Iată timp al împăcării și al îmbrățișării, ca nimeni să nu rămână singur, ca nimeni să nu se simtă abandonat.
Să întâmpinăm, așadar, acest Post al Nașterii Domnului cu recunoștință și mulțumire aduse Celui Atotmilostiv.
Postul acesta să fie pentru noi prilej reînnoit de a ne aminti că noi „suntem sarea pământului iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?” (Matei 5, 13) Pentru ce să mai țină Dumnezeu lumea, dacă nimeni nu se mai roagă?
Postul acesta să fie pentru noi prilej de înfrânare: să nu adăugăm rău peste răul care există deja în inimile prea multora dintre semenii noștri; să nu adăugăm urâciune când vedem că urâciunea începe să se întindă și către locul cel mai sfânt al forului nostru lăuntric; să nu stricăm rânduielile firii poruncite de Dumnezeu. Ci pe acestea să le ținem, să le prețuim, să le mărturisim cu viața și faptele noastre!
Postul acesta să ne fie, de asemenea, prilej de întoarcere către bunii și bunele noastre, către bătrânii neamului, pentru a le săruta mâinile și a le mulțumi pentru viața lor de trudă pentru noi.
Postul acesta să ne fie prilej de reunire cu părinții, cu frații, cu surorile, cu cele ale casei mici, dar și cu cele ale Casei lui Dumnezeu: Biserica Sa.
Să ne aducem aminte de rădăcinile noastre, de destinația noastră finală, să rămânem pe cale și să le cultivăm cu dragoste, pentru a noastră mântuire și pentru a celor dimpreună cu noi.
Și să ne fie, mai cu seamă, postul acesta prilej de iubire unul față de altul, de rugăciune unul pentru altul, de sfințire întru comuniune euharistică.
Al Vostru Părinte, Frate și Prieten în Hristos,
+Episcopul Macarie