Întocmai ca şi bunul său prieten Emil Cioran, Petre Ţuţea s-a născut într-o familie de preot, acest lucru nefăcându-l să se gândească în primii ani ai vieţii sale la Dumnezeu sau la credinţa creştină.
Mintea îi zbura la diversele curente de opinie politică, la registre filosofice, la abstracţii raţionale şi nicidecum la credinţa creştină întruchipată, aşa cum avea să spună mai târziu, „în băbuţa care stă în faţa icoanei Maicii Domnului“.
Ca mulţi alţii, filosoful va face cunoştinţă cu Dumnezeu în închisoare. Aici recunoaşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi petrece împreună cu El. Realizează că „fără asistenţa dumnezeiască nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu“.
Pleiada de personalităţi şi oameni cu viaţă sfântă întâlniţi în închisorile comuniste îl face pe Ţuţea să se întrebe cum este posibil să suporţi atâta suferinţă şi cine o poate opri. „Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu.
Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui, nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină“.
Fragment din Petre Ţuţea – „Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vântul microbii“ de Mihai Grobnicu – Ziarul Lumina