Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.
Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slăbănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atanasie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: În ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.
Întâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de Voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi. Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat. Patimile, după Sfântul Grigorie Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. În această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este, într-un anume sens, demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care Îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi.
Astfel, mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte.
Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute.
Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.
Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Întruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi Înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire.
Din cele spuse până aici credem că s-a întrezărit deja că pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.
Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur, este neputincios să o izbutească. Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât Îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul. Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte.
Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele binefaceri ale pocăinţei.
Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, Spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa.
Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016