A fi ortodox înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte har. Harul este o singură energie, o singură lucrare a lui Dumnezeu care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea Lui necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu devenim protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dar dacă nu credem că în clipa în care ne-am făcut Sfânta Cruce puterea necreată a lui Dumnezeu s-a activat în noi, nu suntem ortodocşi. Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă dar dacă nu cred şi nu cunosc lucrarea Lui în mine ca energie necreată, eu îl ţin acolo şi spun „las” că fac eu.
Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului, care nu-i un loc, e o stare, plini de Sfânta Împărtăşanie. Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi alţii nu. Şi cum se recunosc? Pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost „ales”. Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos pentru a dovedi că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă, şi dovedesc că sunt mântuiţi. Dar nici vorbă despre această demnitate a omului, despre această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-L, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice… ce se va întâmpla cu ei? Se duc în iad?! Şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciune de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? Cum ne rugăm noi? Ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă.
Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu dacă se întoarce sau nu. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi farisei.
Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 50-51