Un soi aparte de suferinţă este cea provocată de boli. Cu toţii ne dorim sănătate, dar aproape toţi facem lucruri care ne îmbolnăvesc. Am întrebat cândva pe cineva care fuma: „Dacă ar veni Dumnezeu acum şi te-ar întreba ce să-ţi dea, ce I-ai cere?” „Sănătate, că-i mai bună ca toate!”, mi-a răspuns cu hotărâre, trăgând din ţigară.

Dorim sănătate, dar băgăm în gură, în minte, în nas, în noi, prin orice orificiu cât de mic, atâtea otrăvuri! Cumplite otrăvuri! Ne îmbolnăvim, ne ducem la spital, dorim să ne facem sănătoşi, cât mai repede, ca să ne întoarcem şi să facem ce am făcut înainte de a ne îmbolnăvi!

Apoi îi lăsăm şi pe ceilalţi, de la aproapele până la guvernanţi, să ne otrăvească fiecare în felul său, fără nici cea mai mică împotrivire sau apărare. Băgăm în noi ce ni se dă: minciuni, sare iodată, imagini desfrânate etc… Dar dorim să fim sănătoşi. Să luăm aminte şi să punem început bun şi mintea ni se va elibera de multe gânduri nu doar obositoare, ci chiar ucigătoare.

O altă sursă de suferinţă şi, implicit, de gânduri care ne obosesc şi ne chinuie o reprezintă necazurile fără voie. Aici, terapia constă în primirea şi trăirea acestei suferinţe cu rugăciune, chiar cu mulţumire, cum ne învaţă Sfinţii noştri. Ei spun că primirea necazurilor care ne vin fără voia noastră este cea mai puternică armă împotriva tuturor demonilor care ne atacă. Iar aceştia nu sunt deloc puţini. Numai când acceptăm necazurile şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ele, atunci abia ne eliberăm de demonii, de gândurile care ne stăpânesc şi ne obosesc cel mai mult. Dacă primim durerea şi o folosim ca prin ea să-L primim pe Dumnezeu în viaţa noastră, lucrurile se schimbă şi descoperim în necaz, în boală, în nenorocire o cale de desăvârşire, o cale de lărgire a inimii, o învăţătură de viaţă care ne era necesară pentru a trăi mai departe şi mai cu Dumnezeu. De exemplu, moartea cuiva drag. E o durere de care cu greu poate cineva să fugă. E o durere greu de trăit, greu de acceptat, darămite să mulţumim pentru ea.

Dar, cu Dumnezeu, totul este posibil! Pentru aceasta S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Om, ca să fie cu noi în aceste trăiri omeneşte imposibile. Această durere am cunoscut-o, mai profund, de curând. Mulţi ştiţi: ne-a murit o măicuţă la treizeci şi cinci de ani, măicuţa Rafaela. Eu am trăit această durere ca o mamă, mamă duhovnicească, dar mamă până în trup. N-am trăit o durere mai mare decât aceasta şi am avut multă durere în viaţa mea. E o durere din care nu poţi ieşi, e o durere pentru care nu există scăpare.

Singura atitudine posibilă este frângerea în faţa lui Dumnezeu, Căruia îi spui „DA!” din tot sufletul, din toată durerea: „Da, Doamne, primesc această durere, trăiesc această durere. Miluieşte-mă!”. Mult ne ajută rugăciunea şi grija pentru cel plecat de la noi, dar şi pentru cei rămaşi cu noi. Apoi, în clipele de nebunie, inerente în astfel de dureri, când ţi se sparge mintea şi-ţi vine să zici „Nu!” sau „De ce?”, e important să plângi, să te vaiţi, dar să nu primeşti gând de revoltă. Eu abia în această durere am învăţat să fac porunca Domnului, mai bine zis Domnul m-a învăţat, prin care ne cere: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi, ca să vă odihnesc şi să vă mângâi!”. Atunci am înţeles, prin trăire, ce înseamnă mângâierea Domnului, ce înseamnă odihna Lui. Să îndrăznim să ne trăim durerile în acest fel şi viaţa noastră se va schimba radical!

Să fugiţi de sugestiile demonice din îndemnurile de genul: „Lasă, nu te mai gândi, uită, fă altceva!”, sau: „Nu ducem copilul la mormânt, nu ducem copilul la înmormântare, ca să nu sufere”. Păi, ce să facă dacă i-a murit un părinte? Să se joace? Să se prefacă prin negare că nu e nimic? Acest copil are nevoie să trăiască de acum încolo fără cel plecat. Şi fără trăirea şi jelirea durerii nu va fi capabil să trăiască cu adevărat. Va trăi mai departe cu un mare handicap. Dacă nu ne integrăm, dacă nu ne întrupăm suferinţele inerente, ne îngustăm, rămânem prizonieri într-o cuşcă protectoare, dar sufocantă. Durerile asumate cu responsabilitate şi rugăciune şi trăite cu mângâierea lui Dumnezeu şi celor de lângă noi ne lărgesc inima. Da, în multe dureri murim! Dar sunt morţi care ne duc la tot atâtea învieri. Am trăit şi eu, ca tot omul, multe morţi: am murit de frică, am murit de durere, am murit de foame, am murit de ruşine, dar, iată, trăiesc şi sunt mult mai bogată prin ele. Din fiecare am învăţat lucruri noi.

Indrăzniţi şi puneţi început bun! Este prea multă centrare pe confort, prea multă risipă de viaţă trăită fără sens, furată de atitudini de genul: „să scăpăm şi de asta!”, „să treacă şi asta”, „n-ar trebui să mi se întâmple mie asta!” etc. Trecem prin prea multe necazuri sau întâmplări care nu ne folosesc la nimic; ne ratăm viaţa pentru că nu trăim momentele respective. In plus, de câte ori trecem peste ceva, acel ceva se va repeta, pentru că acel ceva ni se întâmplă ca să trecem prin el, să-i descifrăm şi să-i învăţăm lecţia. Ai învăţat lecţia, nu se mai repetă. Urmează creşterea, dezvoltarea personală, nu doar în sens psihologic, ci în cel duhovnicesc. Creştem şi înaintăm pe calea devenirii de la individ la persoană.

Monahia Siluana Vlad, „Cum să ne aflăm odihna de la gânduri”, Editura Doxologia, 2019

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.