„Părintele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu ştia taina vieţii lui, nici cum se ruga ziua şi noaptea, nici cât şi cum dormea. Cea mai mare parte din timpul zilei şi al nopţii o dăruia lui Dumnezeu, spovedind lumea care venea din toate părţile ţării şi de toate nivelele şi vârstele.
În medie spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi şi sărbători, peste 100 pe zi, stând între 4 şi uneori 15 ore pe zi, la care se adăugau alte ore pentru rugăciuni de tot felul, dezlegări şi sfaturi duhovniceşti.
Mânca de obicei o dată pe zi după-amiaza, iar când avea lume multă la spovedanie, nu mânca nimic până nu-i termina pe toţi, adică doar seara târziu dacă gusta ceva […] Iar de dormit, aţipea după miezul nopţii, adică după Utrenie, câteva ore pe un scaun sau întins pe un pat tare.”
Apoi lucra în grădina mănăstirii, „ore în şir, în tăcere şi linişte, rostind în taină rugăciunea minţii şi a inimii”, ca să uite de păcatele auzite la spovedanie şi să nu-l ispitească diavolul prin ele, astfel încât „Niciodată nu-l vedea cineva stând fără lucru, nici în chilie, nici în grădină.” Lucra mai ales „în grădina duhovnicească a sufletelor, spovedind, sfătuind, rugându-se pentru oameni”, fiind întărit de Duhul Sfânt: „Înainte de mărturisire, bătrânul rostea tuturor molitva de spovedanie pe de rost, după care spunea un scurt cuvânt de învăţătură şi întărire duhovnicească.” (Arhimandritul Ioanichie Bălan)