Sfântul Ierarh Dionisie s-a născut la 2 noiembrie 1868 în satul Bardar, județul Lăpușna din Basarabia, într-o familie de răzeși moldoveni, din neamul arcașilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Este al patrulea din cei opt copii ai lui Vasile și Adriana Erhan, creștini evlavioși, care au știut să le transmită copiilor lor dragostea de credința strămoșească și dragostea de neam. La botez, copilul primește numele Dimitrie.
La vârsta de 15 ani, întraripat de dorul pentru Dumnezeu și năzuind spre viețuirea monahală, însoțit de tatăl său, tânărul Dimitrie își îndreaptă pașii spre schitul Suruceni, aflat în apropierea Chișinăului. În data de 28 noiembrie 1883 este primit în obște de către starețul sfântului așezământ, cuviosul ieroschimonah Serafim Blănaru, un mare ascet, care își povățuia obștea atât prin cuvinte, cât și prin pilda vieții sale. În shict domnea o atmosferă de adâncă evlavie și priveghere duhovnicească, care predispunea sufletele spre o trăire profund creștinească. Pentru tânărul Dimitrie, mănăstirea devine școală duhovnicească. Aici este străjuit de multe chipuri de călugări îmbunătățiți, care, observându-i râvna și inteligența sclipitoare, îl înconjoară cu toată atenția și dragostea.
Astfel, de la ieromonahul Anatolie Turovici, călugăr nevoitor și iscusit cântăreț, învață meșteșugul frumoaselor cântări bisericești, iar de la ieromonahul Iosif Botea, care, cu riscul vieții, aducea de peste Prut cărți duhovnicești, de istorie și literatură românească, moștenește dragostea de carte, devenind un neîntrecut autodidact. Încă din primii ani de viețuire monahală, viitorul arhiereu studiază cu osârdie Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți. După cum Vlădica Dionisie însuși va mărturisi mai târziu, în calitatea sa de episcop: ”În viața mea am supt învățăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinților Bărbați ai Bisericii Ortodoxe, care m-au povățuit și îndrumat în toate împrejurările și greutățile din viața mea.” O altă personalitate care a avut o înrâurire binefăcătoare asupra viitorului arhiereu a fost preotul Macarie Untul, profesor la Seminarul de Teologie din Chișinău. Acesta era un preot ascet, cu alese însușiri sufletești, care, de-a lungul timpului, a îndrumat și a educat multe generații de preoți. Văzând mintea ageră a tânărului nevoitor și dorința acestuia de a cunoaște cât mai multe din tainele teologiei, îi devine îndrumător și prieten, contribuind la formarea sa duhovnicească.
În smeritul Schit de la Suruceni, în liniștea chiliei sale monahale, înconjurat de exemplul viu al starețului său și al altor călugări îmbunătățiți, viitorul arhiereu Dionisie descoperă profunzimea, frumuseţea şi sfinţenia Ortodoxiei. După șapte ani de la intrarea sa în mănăstire, tânărul Dimitrie este tuns rasofor, iar după alți nouă ani, în data de 25 septembrie 1899, în fața Sfântului Altar și a frățimii mănăstirii, depune voturile monahale, primind din mâna starețului său chipul îngeresc și numele de Dionisie.
De acum încolo, monahul Dionisie cu mai multă dragoste își sporește ostenelile, devenind unul dintre cei mai râvnitori și îndrăgiți părinți din mănăstire. Împodobește slujbele bisericii cu glasul său duios și cu iscusința sa în muzica psaltică, iar nopțile le petrece studiind cărțile din biblioteca mănăstirii. În anul 1900, monahul Dionisie este hirotonit ierodiacon și i se încredințează ascultarea de econom al mănăstirii, iar în anul 1904 este hirotonit ieromonah. În 1908, pentru viața sa aleasă și pentru calitățile sale de bun chivernisitor, devine starețul Mănăstirii Suruceni.
Portretul ieromonahului Dionisie din acea perioadă îl găsim în mărturiile contemporanilor săi: ”Cu o minte ageră, cu o voce dulce, sunătoare, cu o înfățișare plăcută și o purtare mai presus de orice laudă, tânărul Dimitrie Erhan a cucerit frățimea mănăstirii, care, după ce l-a primit în sânul ei, l-a ridicat din treaptă în treaptă până la rangul de stareț. Bun cititor și cântăreț la biserică, călugărul Dionisie, când ajunge ieromonah, se dovedește și un cuvântător iscusit, care știe să pătrundă în miezul întrebărilor puse. Ceea ce alcătuia însușirea de căpătâi a propovăduitorului Dionisie era meșteșugul de a îmbina cele sfinte cu cele lumești, de a lega cele din carte cu cele din înțelepciunea vieții și cerințele ei poruncitoare.” (Pantelimon Halippa, 1943)
Sub oblăduirea ieromonahului Dionisie, schitul de la Suruceni prosperă atât duhovnicește, cât și material, iar la 7 noiembrie 1909 capătă statut de mănăstire. În 1915, ieromonahul Dionisie este ridicat la treapta de egumen, iar în 1918 – la cea de arhimandrit. În acea perioadă, sub îndrumarea arhimandritului Dionisie se aflau 60 de viețuitori. În calitatea sa de stareț și părinte duhovnicesc, a condus cu înțelepciune obștea monahală, s-a străduit ca frații din mănăstire să trăiască o viață cu adevărat călugărească, i-a învățat să citească și să scrie românește, i-a îndemnat să studieze mai profund adevărurile de credință, istoria, tradiția, cultura neamului, s-a îngrijit ca biblioteca mănăstirii să fie cât mai bogată.
În 1918, în fața amenințării din partea armatelor bolșevice, începe mișcarea moldovenilor din Basarabia, iar starețul Dionisie este cel care, cu riscul vieții, ocrotește și găzduiește între zidurile mănăstirii fruntași ai intelectualității și ai politicii basarabene, luptători pentru cauza națională.
”Om de rară ținută etică, călugăr cu vocație și patriot prin excelență, Prea Sfinția Sa a avut un rol covârșitor în Basarabia la mișcarea națională dinainte și mai ales în timpul Războiului Mondial. Într-un timp, când procesul de rusificare amenința această provincie cu tot dinadinsul, Prea Sfinția Sa a dus luptă fără preget și odihnă pentru păstrarea legii strămoșești. Fără prea multe diplome, arhiereul Dionisie a știut totuși să se identifice cu aspirațiile unui întreg colț de pământ românesc, făcând din Mănăstirea Suruceni, unde fusese stareț, un adevărat focar de redeșteptare națională.” (Buletinul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, 1935)
”Fără să facă zgomot, fără să-l știe lumea, starețul Dionisie a fost stâlp și făclie neamului românesc și nădejdilor naționale. Dar îndeosebi severul preot al lui Hristos a fost pilduitor și paznic la picioarele Sfântului Altar.” (Pr. Prof. Gala Galaction, 1934)
Având în vedere meritele sale excepționale pe ogorul bisericesc, dar și pe terenul național, în 1918 arhimandritul Dionisie este ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca arhiereu vicar al Eparhiei Chișinăului și Hotinului, fiind hirotonit în data de 22 iulie în Catedrala Mitropolitană din Iași. Cu toate că nu avea studii atestate de o școală teologică, cunoașterea Sfintelor Scripturi, erudiția și sfințenia vieții sale arătau că această alegere s-a făcut prin lucrarea lui Dumnezeu. Mai târziu, Vlădica Dionisie avea să spună: ,,Din tinerețe am lăsat coarnele plugului și am aruncat soarta mea în noianul milelor și îndurărilor lui Dumnezeu”.
Fiind ridicat la vrednicia de arhiereu, își păstrează, în continuare, chipul împodobit cu simplitatea, cu tăria credinței și cu curăția sufletului:
”Episcopul Dionisie părea desprins din paginile Patericului. Mai degrabă, era o prelungire, de peste veacuri (…) a timpurilor de aur și de glorie ale începutului creștinismului. Pârgă a vieții călugărești, ca stareț, vicar și episcop, a rămas tot călugăr; întruchipa (…) simplitatea, tăria credinței și curățenia morală ale lui Pahomie și Macarie (…) Modestia și sărăcia dimiei călugărești îi era mantie arhierească, blândețea și smerenia – omofor. Față de modernismul progresiv și foarte anarhic al clerului, de sus până jos, Episcopul Dionisie era un ”retrograd”, un exotic. Venea din altă lume (…) dinspre ostrovul creștin de viață și de simțire”. (Pr. Gh. Cunițchi, 1943)
”În vremea de azi e aproape un exemplar unic de călugăr adevărat în duhul marii tradiții a Ortodoxiei.” (Prof. Nichifor Crainic, 1935)
”Cucernicia Preasfințitului Dionisie, în fața Sfintei Mese, aș dori să fie privită, prin miracol, de toți preoții din Țara românească. (…) Vlădica Dionisie, înconjurat de preoți, conducea dumnezeiasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observație, nu mai vorbea decât cu Mielul lui Dumnezeu, pe Care Îl slujea și Căruia I Se închina până la pământ. O, de câte ori aș fi voit să adun la această priveliște înalt pilduitoare pe teologii, pe dascălii noștri și chiar pe colegii arhiereului Dionisie.” (Pr. Prof. Gala Galaction, 1943)
Graiul blând și moldovenesc al Vlădicăi Dionisie, în care se simțea aroma vechilor cazanii, era pe înțelesul fraților din mănăstire și al țăranilor neștiutori de carte, dar ajungea și la inima intelectualilor. Neobosit, arhiereul străbătea drumurile pline de praf ale Basarabiei interbelice, mergând din sat în sat, ascultând și povățuind credincioșii.
În data de 19 iulie 1932, Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei îi încredințează Preasfințitului Dionisie păstorirea Eparhiei Cetății Albe-Ismail din Sudul Basarabiei până la alegerea unui episcop titular. Ajungând la Ismail, arhiereul este întâmpinat cu multă dragoste de către popor, care îl cunoștea drept păstor blând și evlavios. În această perioadă, preocuparea sa de căpătâi este ca preoții să-și împlinească lucrarea duhovnicească și misionară în rândul credincioșilor, ca nu cumva din pricina neștiinței și a sărăciei, poporul să cadă pradă superstițiilor și ereziilor.
În octombrie 1933 este ales episcop-titular al Ismailului, însă ”ratificarea alegerii s-a făcut cu multe greutăți, deoarece arhiereul Dionisie nu avea titluri academice. Numai mulțumită cererilor insistente venite din partea liderilor basarabeni, în frunte cu Mitropolitul Gurie Grosu, și în urma proclamării arhiereului Dionisie Erhan ”doctor honoris causa” al Facultății de Teologie din Chișinău, chiriarhul ales a căpătat învestitura regală, aceasta s-a întâmplat la 15 mai 1934.” (Pantelimon Halippa)
Astfel, smeritul Vlădică, care cunoștea și trăia o teologie profundă învățată în liniștea mănăstirii, care, discret și departe de slava lumii, își trăia taina credinței în inima sa, dorind mai mult să împlinească binele pentru aproapele, decât să fugă după vreun rang bisericesc, a fost ales, spre bucuria întregului popor, ca Episcop al Cetății Albe-Ismail. În acel moment, ierarhul și-a îndreptat nădejdea numai spre Dumnezeu, Care i-a luminat pe Moise cel gângav și pe David cel tânăr și i-a făcut păstori ai poporului ales. Primind toiagul arhieresc a zis: ,,Acest toiag simbolizează pentru mine nu un semn de stăpânire, ci un reazim în greutățile, în răspunderile dregătoriei bisericești și în purtarea cu bine a Crucii celei grele care este pusă pe umerii mei cei neputincioși.”
În legătură cu educația Vlădicăi Dionisie, este remarcabilă mărturia Pr. Prof. Gala Galaction: ”Nu învățase carte oficială niciodată. Fusese și rămăsese fiul, călugărul și, pe urmă, starețul Mănăstirii Suruceni. Și cu toate acestea, era un mare cărturar bisericesc. (…) Nu mai vorbesc de Sfânta Scriptură pe care o știa pe dinafară (…). Teologia Preasfințitului Dionisie, învățată în pacea chiliilor mănăstirii, dar necertificată de nici o diplomă, o doresc celor mai trufași doctori în teologie din țara noastră. (…) Era un suflet dăruit cu incomparabilul dar al credinței. Era o inimă încinsă de focul tainei creștine.”
În același sens, Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1909-1934) afirma: ”Prea Sfinției Tale nu-ți trebuie diplomă. Ai învățat ”Academia vieții”, ceea ce mie îmi lipsește”.
Vlădica Dionisie era înzestrat și cu darul cuvântului:
”În materie de predică națională, Vlădica Dionisie a fost în adevăr Gură de Aur”. (Vasile Țepordei, 1934)
”Cuvântul lui este puternic și pătrunzător, el străbate în cele mai adânci ascunzișuri ale sufletului ascultătorilor. Nu este om care să-l fi auzit vorbind, a putut să rămână nemișcat și nerăscolit în suflet și în conștiința lui”. (Pr. I. Petrov, 1935)
Cuvântul Vlădicăi Dionisie a fost întotdeauna însoțit de fapte. În cei opt ani ai păstoririi sale în Ismail, lucrează gospodărește, cu râvnă și dragoste în ”via Domnului”: organizează congrese misionare eparhiale care au devenit, cu timpul, adunări ale misionarilor din întreaga Basarabie; construiește un orfelinat pe lângă episcopie, în care sunt îngrijiți 40 de copii; sprijinește, din banii proprii, numeroși orfani și tineri săraci, ajutându-i să-și urmeze studiile; se ocupă cu multă osârdie de restaurarea și împodobirea bisericilor și mănăstirilor din eparhie, deseori merge în capitală pentru a procura materialele de construcție necesare, se târguiește cu meșterii și inginerii, stă zile întregi supraveghind desfășurarea lucrărilor; construiește o biserică cu hramul ”Sfinții Împărați Constantin și Elena” în incinta episcopiei, care în anii ‘40 ai secolului XX devine un adevărat monument de artă, un mărgăritar al orașului; repară capital Catedrala ”Schimbarea la Față” din Ismail; construiește o biserică în satul Sociteni și o capelă în incinta Seminarului Teologic din Ismail; construiește un muzeu eparhial, iar în incinta mănăstirii de maici Borisăuca – ateliere de iconografie și țesătorie; deschide o tipografie și o fabrică de lumânări în Ismail.
Perioada de păstorire a Vlădicăi Dionisie a lăsat urme adânci în sufletele celor care l-au cunoscut. Zelul cu care a cultivat credința, dragostea și pacea, asprimea vieții de monah pe care o ducea, dar și bunătatea inimii sale mărturiseau tuturor prezența harului Duhului Sfânt în ființa sa.
În vara anului 1940, Armata Sovietică ocupă Basarabia, iar Episcopul Dionisie este nevoit să se refugieze în România, îndeplinind funcția de episcop-locțiitor al Eparhiei Argeșului. Deși bătrân și bolnav, departe de locurile dragi sufletului său, este aproape de inimile credincioșilor, care îl îndrăgesc pentru blândețea sa. După un an de păstorire, din cauza stării de sănătate și a vârstei înaintate, se retrage de la Argeș la mănăstirea de metanie, pe care o găsește jefuită și pustiită, dar cu toate acestea, în scurt timp, reușește să adune oile risipite ca un păstor adevărat și să reia viața monahală la Suruceni.
Fiind încercat de o grea suferință, în toamna anului 1943, se internează la Spitalul Central din Chișinău. După 75 de ani de viață, din care 60 de viețuire monahală și 25 de slujire arhierească, Sfântul Dionisie, cunoscând apropierea sfârșitului său pământesc, își alcătuiește testamentul duhovnicesc. Apoi, în ziua de 17 septembrie își încredințează sufletul în mâinile lui Hristos. Timp de trei zile, la Biserica ”Sf. Ier. Nicolae” a Spitalului din Chișinău, mulțime de preoți și credincioși vin să se roage pentru odihna Vlădicăi Dionisie și să-și ia rămas bun de la cel care a fost pentru ei îndreptătorul credinței și chipul blândeții. În ziua de 20 septembrie 1943 este condus în procesiune, într-un car tras de șase boi, frumos împodobit cu flori și cu covoare basarabene, până la Mănăstirea Suruceni, unde ajunge seara. A doua zi, după Sfânta Liturghie, săvârșită de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu și episcopul Policarp Morușca, este așezat în cripta de sub Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
În perioada regimului bolșevic ateu, alături de alte biserici și mănăstiri, a avut de suferit și Mănăstirea Suruceni. La 3 iulie 1959, autoritățile ateiste închid mănăstirea, alungă călugării, dau jos clopotele de pe biserici și transformă sfântul așezământ în spital de narcologie. În această perioadă de tristă pomină, sunt profanate cele două biserici ale mănăstirii, dar și mormintele ctitorilor și ale viețuitorilor, printre care și mormântul Ierarhului Dionisie. Cinstitele lui moaște sunt incendiate, pentru a fi distruse.
În 1991 așezământul monahal de la Suruceni este redeschis și reorganizat în mănăstire de maici. În data de 10 iulie 2018, ca urmare a lucrărilor de restaurare a Bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe”, sunt descoperite moaștele întregi ale Episcopului Dionisie. Minunata aflare a moaștelor Sfântului Dionisie a umplut pe toți de bucurie, pentru că în chip smerit și tăcut a ieșit la iveală un nou Sfânt al neamului nostru.
Demersurile pentru canonizarea Sfântului Dionisie s-au făcut cu prilejul comemorării a 150 de ani de la naștere, 100 de ani de la hirotonia în treapta arhieriei și 75 de ani de la trecerea la cele veșnice, dar și 100 de ani de la evenimentul Marii Uniri. Luând în considerare credința statornică ortodoxă, faptele de vrednicie, viața de neîncetată rugăciune, nevoințele și descoperirea minunată a sfintelor moaște întregi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din data de 25 octombrie 2018, a hotărât trecerea în rândul sfinților a episcopului Dionisie al Cetății Albe – Ismail, înscriindu-l în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu zi de prăznuire la data de 17 septembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice
Proclamarea canonizării Sfântului Dionisie a avut loc la București, în data de 27 octombrie 2019, în prezența tuturor membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a delegației din partea Bisericii Ortodoxe din Moldova și a zeci de mii de credincioși.
Sfântul Dionisie este darul lui Dumnezeu pentru poporul nostru și pentru întreaga lume în aceste vremuri tulburi, în care omenirea trece prin mari frământări sociale și existențiale. Prin pilda vieții sale, Sfântul Ierarh Dionisie ne îndeamnă să-L urmăm cu sinceritate pe Hristos, îndeplinindu-ne cu jertfelnicie lucrarea la care am fost chemați de Dumnezeu.
Sfinte Părinte Ierarhe Dionisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Ce frumos si inaltator !
O adevarata pilda vie petru crestinii si ierarhii de azi !