Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam – 300 de ani de la moartea martirică a Sfinţilor Brâncoveni

Se împlinesc, astăzi, 15 august 2014, 300 de ani de la moartea martirică a Sfinţilor Brâncoveni (1714-2014). Pe 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinţi de catre Biserica Ortodoxă Română. Sunt sărbătoriţi pe 16 august pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Racla cu moaştele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din Bucureşti, lăcaşul de cult fiind una din ctitoriile sale.

O condamnare pecetluită de boierii ţării

Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum şi perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii aşteptau doar să obţină o cât mai mare parte din averea „Prinţului Aurului“, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentinţe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii ţării, informează “Ziarul Lumina”.

În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl nu­meşte mare vizir pe gi­nerele său, Silahdar Ali Paşa, prilej cu care acesta din urmă primeşte titlul de „Damat“ („ginere“, atribuit băr­ba­ţilor care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prinţesă oto­mană). Istoricii apreciază că Ali Paşa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în pre­zen­ta­rea relaţiei dintre domnitorul român şi marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităţilor vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro nu­meşte data de 5 august 1716, când Ali Paşa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman şi Im­pe­riul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creştină“.

„Maxima lor politică e prefăcătoria“

În 1714, marele vizir pri­mea din partea lui Constantin Brân­coveanu o scrisoare înso­ţi­tă de un dar de 4.000 de galbeni şi o blană de samur. Sco­pul corespondenţei era pre­gă­tirea căsătoriei dintre Radu, al treilea fiu al domnului Ţării Româneşti, şi Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fost domnitor al Moldovei refugiat la Con­stan­tinopol. Răspunsul dre­gă­torului turc părea pozitiv, încurajator, dar era, de fapt, un „cal troian“: „Să trimeată cu cea mai mare pompă, cum se cuvine unui prinţ de rangul său a se lua soţia, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un cortegiu măreţ, să celebreze nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci prin gra­ţia lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura şi el de aceiaşi linişte în ţara sa, fără a se teme de război“. Del Chiaro „citeşte“ în acest răspuns „sistemul po­li­ticei turceşti“: „Maxima lor politică e prefăcătoria, de care au uzat şi la întronarea lui Brân­co­veanu, ales fără avizul Porţii şi dacă n-a fost depus la che­marea sa în Adrianopol la 1703, singurul motiv a fost că turcii aşteptară de la el o acumulare de mai mari averi. Lă­comia fără saţ a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prinţul Aurului“. Se­cre­tarul domnesc notează chiar că „se ştia de persoane iniţiate că, îndată după pacea cu ruşii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o nă­praz­nică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Can­tacuzino, şi că pregătise lista celora ce trebuiau să pia­ră ca rebeli faţă de Poartă“. În 1716, acest plan era înde­plinit. În relaţia cu turcii, bo­ierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brân­co­vea­nu: spătarul, stolnicul şi tânărul domn au fost executaţi la mai puţin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poar­tă, boierii Can­ta­cuzini şi-au semnat propria sentinţă.

„Cunoscuta nestatornicie a valahilor“

Revenind la prima parte a anului 1714, Del Chiaro arată că turcii nu erau siguri de rivalitatea dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini. Punând în miş­care aparatul lor de informaţii din Ţara Românească, au aflat chiar mai mult decât sperau, datorită dezbinării („cunoscuta nestatornicie a valahilor“). Au aflat chiar de strămutarea unei părţi a tezaurului domnesc în Transilvania, petrecută în timpul războiului ruso-turc, de fri­ca turcilor şi a tătarilor: „Acel ce a procurat toate informaţiile Vizirului asupra bogăţiilor eva­cu­ate era persoană din sferele înalte, şi se afla refugiat în Transilvania în urma evenimentelor ruseşti. Nu era valah, dar numele lui se trecea sub tăcere. El primea instrucţiuni din Valahia pentru urzirea infamei sale trădări. A comandat, sub pretextul unei însăr­ci­nări, câteva sigilii de ale ma­rilor boieri, de care se servi mai târziu ca să poată dovedi ur­mă­toarele acuzări contra bie­tu­lui Principe Brâncoveanu“.

Nouă capete de acuzare au fost trimise de boieri către Poar­ta Otomană împotriva dom­nitorului român Con­stan­tin Brâncoveanu. Anton Maria Del Chiaro le reproduce:

„Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu îm­pă­ra­tul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Ve­ne­ţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leo­pold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brân­co­veanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfân­tu­lui Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Ma­ies­tăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că pentru acumulare de considerabile averi a să­ră­cit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Că sub pretextul de a schimba aierul, locuia şase până la şapte luni la Târ­go­vişte, aducând prin aceasta pagube atât supuşilor săi, cât şi traficului din Bucureşti, şi a­ceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Tran­silvania.

Al cincilea. Că spre acest scop a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Tran­silvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la doi până la zece galbeni una“.

Referirile la politica externă desfăşurată de domnitor ar fi trebuit să fie o mândrie pentru întregul principat, cunoscut fiind că diplomaţia sa dibace a salvat ţara. Interese meschine de moment le-au transformat însă în acuzaţii. Ipocrizia acestor capete de acuzare reiese tocmai din faptul că i se impu­tau „grele asupriri şi impozite“ pentru „acumulare de conside­rabile averi“, când, de fapt, se ştia că birurile luau calea Ţarigradului. Adevăraţii asupritori ai ţării erau tocmai destinatarii arzurilor boiereşti! Cât despre fuga lui Toma Cantacuzino şi emiterea monedei de aur, acestea nu erau decât calomnii.

Referitor la cel din urmă ca­păt de acuzare, Del Chiaro re­pro­duce aversul şi reversul mo­ne­dei, dar justifică şi emi­te­rea ei. Principat sub suzeranitate tur­­ceas­că, Ţara Ro­mâ­neas­că nu avea dreptul de a bate monedă de circulaţie. Ba­nul respectiv era, de fapt, o medalie comemo­ra­tivă pre­gă­tită pentru săr­bă­to­ri­rea de că­tre domnitor a îm­pli­nirii vârstei de 60 de ani: „În ziua Adormirii Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 60-lea an de vârstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet so­lemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale me­da­liile“. Ziua de 15 august 1714 a­vea să fie, însă, Botezul sânge­lui pentru domnitor şi familia sa.

Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credinţă şi neam

Despre arestarea şi moartea lui Constantin Brâncoveanu există numeroase mărturii, multe din ele aparţinând unor străini, agenţi diplomatici sau economici la Constantinopol. Interesul mare pentru destinul principelui este motivat şi de caracterul considerat iraţional, chiar „bestial” al atitudinii turcilor faţă de „nefericitul” principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei. Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii şi modul în care a fost regizată moartea celor şase persoane depăşesc cu mult limitele acceptabile, chiar şi pentru o societate crudă precum era cea otomană, informează „Ziarul Lumina”.

Torturarea şi uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, precum şi suferinţele îndelungate ale restului familiei, luate în sine, fără a ţine seama de suferinţa şi jertfa celor vizaţi, nu sunt nimic altceva decât un exemplu de bestialitate pură, generată de instincte primare.

Brusca mazilire de către Înalta Poartă a bătrânului domnitor, cunoscut şi preţuit în Europa, a generat întrebări legitime în ceea ce priveşte raţiunea gestului făcut de sultan. S-au emis în epocă şi printre istoricii care s-au aplecat asupra fenomenului diverse explicaţii, legate de realităţile geopolitice de la Dunărea de Jos din perioada respectivă, de jocul diplomatic complicat al Brâncoveanului, care i-a fost fatal, cu Imperiul Rusiei şi Casa de Habsburg.

Deci, trebuia să existe o explicaţie „savantă”, care să ţină seama de „înalte raţiuni de stat”. Însă, încă de la începutul arestării, diverse persoane au emis şi o ipoteză mult mai „banală”: cea a „invidiei” otomane pentru legendara avere a prinţului valah. Există texte care arată dragostea de arginţi a sultanului Ahmet, dragoste împărtăşită cu mulţi alţi slujitori ai Porţii, lucru care poate constitui o explicaţie, mai banală, dar perfect coerentă, a atitudinii conducătorilor otomani.

Sordid şi măreţie în moartea Brâncovenilor

Primele sentimente ale acestor străini faţă de drama domnului român sunt de milă profundă. „Bietul” şi „nefericitul” sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Acestea sunt cu atât mai justificate, cu cât arestarea şi condamnarea sa sunt datorate unei motivaţii josnice: banii. Toate mărturiile arată că, în momentul sosirii domnului român la Constantinopol şi al întemniţării în închisoarea Celor Şapte Turnuri, toate motivaţiile „savante” dispar, iar Brâncoveanu este supus unor chinuri atroce pentru a spune unde îşi are ascunşi banii. Nimic altceva.

Rapoartele consemnează în timp etapele „disciplinării” domnului român, care, pe măsură ce mărturiseşte, este scos din grotele sordide ale închisorii, către niveluri superioare, unde poate respira. Deşi se vorbea că, dacă va da toată averea sa în mâinile sultanului, va scăpa cu viaţă, cei mai experimentaţi au prevăzut din timp că principele valah va sfârşi în cele din urmă ucis, pentru că aurul stârneşte patimi grele. De altfel, unul din rapoarte, reprodus mai jos, arată că turcii, orbiţi de legenda marii averi a lui Vodă Brâncoveanu, îi cer în schimbul libertăţii o sumă absolut colosală. Ştiind că spusese despre tot ce avea, domnul român şi-a dat seama că acesta e sfârşitul său.

În ceea ce priveşte supliciul domnului şi al fiilor acestuia, toţi cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivaţiile şi detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce priveşte motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva „ghiaurilor” infideli Porţii, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Ţările Române, ca să rămână fideli sultanului şi să nu mai „ascundă” banii cuveniţi lui.

Dimensiunea martirică a actului morţii Brâncovenilor, deşi nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuşi adesea, prin gesturi şi atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că creştinii din Constantinopol au văzut de la început în uciderea acestor oameni nevinovaţi un act de jertfă, cu caracter martiric.

Torturat pentru a-şi mărturisi averile

„Înspre Constantinopol, nenorocitul domn Brâncoveanu a fost întovărăşit de Marele Imbrohor sau întâiul comis al Sultanului. Aici l-au închis la Cele Şapte Turnuri, împreună cu soţia lui şi cinci sau şase fii sau gineri, după ce pe dânsul şi pe ai săi i-au cercetat până la piele şi i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit şi pe acei fii ai lui, precum şi trei boieri fruntaşi, într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsă de lumină nu pot arde lumânări, nici candele, despărţit de soţia lui. Se vede bine că dânsul nu se va izbăvi şi va fi chinuit atât timp până se va descoperi unde-i este ascunsă rămăşiţa banilor şi averilor” (Scrisoare, Hochepied, 15 mai 1714; N.B.: datele sunt după stilul nou, fiind scrise de occidentali, 31 august 1714 stil nou – 15 august 1714 stil vechi).

„Acesta (Brâncoveanu) a fost închis, împreună cu soţia, fiii şi toată familia, în cele Şapte Turnuri; averile sale sunt adunate de peste tot, inclusiv bunurile mobile, lucrurile cele mai mărunte şi cele de duzină, toate urmând să fie vândute la licitaţie pentru a obţine bani” (Raport, Alvise Mocenigo şi Andrea Memmo, 26 mai 1714).

„Domnul muntenesc mazil, arătând unde-i e cea mai mare parte din averi, a fost strămutat zilele acestea din aşa-numita Groapă a Sângelui, într-o odaie de sus a Celor Şapte Turnuri” (Scrisoare, Colyer, iunie 1714)

„Mai departe, vizirul ar fi vorbit cu noul ambasador veneţian, cât şi cu acel care pleacă, despre oarecare înscris din care se arată că Domnul mazil al Ţării Româneşti, care stă încă prins în Cele Şapte Turnuri, a cedat Porţii o sumă de 800 de pungi sau 400.000 de lei, ce a depus-o în Banca Republicii Veneţiei, cu rugămintea ca să se facă astfel încât valoarea acestor bani, care au căzut acum în stăpânirea Sultanului, să fie trimisă cât de repede.

Mi se pare adeverit lucru că acel Domn mazil al Ţării Româneşti, după ce-l vor fi jumulit bine, la urmă îşi va pierde şi viaţa” (Scrisoare, Hochepied, 22 iunie 1714).

„Domnul muntenesc mazil, arătând pe fiece zi mai mult din averile sale şi mărturisind că în Ardeal are trei moşii cumpărate, e ţinut acum de Bostangi-başa, strict păzit, şi ameninţat zilnic că va fi chinuit, dacă nu va destăinui totul de bunăvoie” (Scrisoare, Colyer, iulie 1714).

„Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruţate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei. Întrebările nu au fost puse din preocupare pentru provincie (Valahia), ci din motive de avariţie. Bieţii prizonieri au mărturisit totul şi, deşi nu li s-au pus întrebări, doamnele au făcut mărturisiri şi ele, văzând chinurile celorlalţi.

Pe lângă puţinele bucurii ale tatălui: fiii, banii economisiţi, s-a regăsit o sumă considerabilă de bani. Principele a spus că, din aceasta, 30 de mii se găseau în mâinile unui agent de-al său de la Adrianopol, de unde nenorocitul om a fost adus imediat, pentru că nu s-a găsit asupra lui întreaga sumă – o parte din ea fiind în custodia unui dragoman din Anglia, căruia i-a propus să păstreze aceşti bani -, agentul de la Adrianopole a fost adus la locul de tortură, cu fiare la picioare, la mâini şi la gât, ca şi cum ar fi fost cel mai nemernic dintre oameni.

În plus, la Veneţia mai existau 300 de pungi cu bani, care reprezentau 150.000 de reali; un prieten de-al lui Bostangi-başa, în casa căruia se dezbat probleme asemănătoare, mi-a spus că această veste a fost primită cu multă bucurie de primul vizir, care a ordonat continuarea cercetărilor, deoarece el ştia că existau la Veneţia 15 mii de astfel de pungi. Dar nu au putut să profite în nici un fel de aceşti bani, pentru că banii din aceste 300 de pungi fuseseră destinaţi de către Principe Bisericii Sfântului Gheorghe din Valahia, iar o altă parte, Bisericii Sfântului Gheorghe din Veneţia. În timpul acestei ultime încercări (torturi), Principele a mărturisit că mai deţinea încă 200 de pungi în Ungaria” (Raport, Andrea Memmo, 13 iulie 1714).

Moartea „bietului” domn

„Duminică de dimineaţa a fost tăiat capul bătrânului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică privelişte. Ceea ce i s-a luat din avere, în bani, scule, vite şi alte feluri de lucruri, se ridică, după cum vorbeşte lumea, la mai mult de două milioane de lei, şi-n acestea nu se socoteşte valoarea multelor moşii ce le avea în ţara sa şi în provinciile vecine.

Cu câteva zile înainte, Bostangi-başa, în paza căruia principele se afla, îi spuse că poate să fie iertat şi restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneţia 20.000 de pungi – ceea ce face 10.000.000 – apoi va fi şi de aici înainte domn, cum a fost mai înainte, iar moşiile i se vor da iarăşi în stăpânire.

La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie şi, rostind cuvinte grele de batjocură şi de ruşine contra Sultanului, îşi grăbi şi mai mult sfârşitul nefericit. Iar aceasta s-a petrecut în chipul cel mai sfâşietor. El fu dus cel din urmă spre moarte, după ce-i văzu pe toţi fiii săi (şi-i iubea foarte mult!) murind unul după altul.

Până acum nu se ştie ce va fi cu soţia, fetele şi ginerii Domnului. Un copilaş de patru ani şi o fetiţă a celui de-al doilea au fost – ca unii ce sunt născuţi din taţi răzvrătiţi – declaraţi sclavi printr-o sentinţă a muftiului, şi, ca atare, au fost duşi în Serai. Se aude mai pretutindeni că turcii nu de milă i-au lăsat în viaţă pe aceşti nevinovaţi copilaşi, ci cu speranţa de a obţine mai lesne, trăind moştenitorii, sumele imense pe care li se pare lor că domnul le-a trimis spre păstrare în diferitele ţări ale creştinătăţii” (Raport, Andrea Memmo, 31 august 1714).

„Aceşti necredincioşi îşi râd uneori de deosebirile care ne dezbină şi nu gândesc la crudele vicisitudini care pustiesc atât de mult imperiul lor, care persecută meritul ca pe cel mai mare viciu din lume şi care obligă un om cinstit să aibă întotdeauna moartea în faţa ochilor, din clipa în care deţine ceva averi. Mărturie stă exemplul nefericitului principe valah, care tocmai îşi pierdu capul laolaltă cu toţi fiii şi trezorierul său… Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groază de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dându-şi în final duhul sub tăişul spadei, înotând în sângele întregii sale familii” (Scrisoare, Goultz, 1 septembrie 1714).

Sensul martiric al morţii Brâncovenilor

„Într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, a fost luat pe neaşteptate din închisoarea sa de la Şapte Turnuri şi a fost adus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere, boier din principat, care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, prin oraş. Şi aşa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de faţă cu sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care n-avea mai mult de şaptesprezece ani. Aceeaşi osândă, cu o crâncenă neomenie, s-a săvârşit şi faţă de ceilalţi fii şi faţă de cumnat, după vârstă, în faţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa privelişte. Apoi l-a tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnând de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost ţintuite de poarta cea mare a Seraiului. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari; care toţi blestemă aceasta şi strigă că e o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară.

Nu numai că era Duminică în ziua când s-a îndeplinit această execuţie crudă, dar şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării la Cer a Fecioarei. Lucru care pare a-l fi făcut înadins Vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini, dintru a căror lege era principele mort. Care creştini, prin aceasta, pe neaşteptate au şi fost tulburaţi în închinăciunile lor” (Scrisoare, Hochepied, 7 septembrie 1714).

„Duminică, 26 august, zi hotărâtă pentru primirea solemnă a solului suedez Grotus de către sultan; …Înainte de primire am fost martorii unei scene demne de plâns, pedeapsa mult timp amânată a celui mai nenorocit dintre domni: domnul Ţării Româneşti cu toată casa lui…

Sultanul a dat un firman ca să fie prins de viu şi adus la Constantinopol cu toată casa lui. Aşa s-a şi făcut fără zăbavă şi ei au aşteptat multă vreme la Iedi Kule o moarte groaznică, fiind între timp supuşi la chinuri grele ca să-şi mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle. În sfârşit astăzi au fost duşi la locul de execuţie. E o piaţă lângă serai, în faţa Galatei, unde se face de obicei execuţia oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită în care stă sultanul să privească. Într-adevăr şi cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de faţă.

Primul care-şi pierdu capul sub sabie a fost mareşalul, ginerele domnului, şi în acelaşi chip pieriră în sânge doi copii. Mai rămânea al treilea, un băieţaş de doisprezece ani, care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă să-i taie copilul strigă cât putu: „La vârsta mea pot eu avea o vârstă aşa de mare…? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji. Dacă pe mine creştin mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea”. Îndată aceste cuvinte au fost transmise sultanului şi acesta a trimis vorbă lui Brâncoveanu întrebându-l: „Dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?” Bătrânul a suspinat adânc şi a simţit cu cruzime în inimă această nouă lovitură a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi cu glas limpede a spus: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa”.” (Francisc Gosiciecki, iezuit, în Solia cea mare a lui Stanislaw Chometowski…).

„Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduşi soţia, fiii şi unul din gineri. Atât soţia, cât şi fiica au fost cruţate până acolo. Principele şi ceilalţi au fost trataţi cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezenţa soţiei, iar fiii mai mari şi mai mici, în prezenţa tatălui şi a mamei.”

Sursa: www.basilica.ro