Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zicători populare: Vorba bună este de argint, iar tăcerea, de aur. Orice om cugetător a probat prin sine însuşi că el nu este ceea ce spune despre sine, ci ceea ce nu spune. Dar nu ceea ce nu spune despre sine cu voinţă, ci ceea ce nu spune din necesitate, deoarece nu poate exprima.
Nu te întrista din pricina singurătăţii pe care o ai de îndurat acolo unde trăieşti. Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!”. Căci Dumnezeu era cu ei şi ei erau cu Dumnezeu.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Orice avuţie, fie în ştiinţă, fie în avere, câştigată fără trudă şi în depărtare de Dumnezeu, măreşte setea după avuţie. Chiar câştigată cu trudă, însă departe de Dumnezeu, o astfel de avuţie este păcat. Iar fiecare păcat întăreşte pofta spre un păcat nou.
Orice avuţie câştigată prin Dumnezeu face pe om să fie mulţumit şi stinge setea după avuţie.
Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastră în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!
În Biserică timpul se opreşte, fiindcă aici nu există moarte, iar încetarea existenţei pământeşti nu întrerupe legătura vie dintre generaţii (G. Florovsky).
În Biserică, trecutul este pururea prezent. Prezentul în Biserică este pururea susţinut de trecutul viu, căci Dumnezeul-Om Hristos, care este acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13:8), vieţuieşte neîncetat în trupul Său divino-uman cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceluiaşi bine şi aceleiaşi vieţi, pururea făcând tot trecutul să fie prezent.
E bine că ţii credinţa în Dumnezeu. Şi ea te va ţine în aceste zile grele, care vor trece precum pâcla.
Iată, un om ţine în mână un baston, iar bastonul îl ţine pe el când are de urcat coasta. Unii oameni poartă bastonul de podoabă, alţii, ca să le fie de ajutor în drumuri grele.
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu ? Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18) ?
Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa.
Evanghelia Chemării Apostolilor, Matei 4,18-23
Iar Iisus, umblînd pe lîngă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El. De acolo, mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţînd în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o ştii cel mai bine. Ştii că oarecare dintre bărbaţii sfinţi a zis că esenţa monahismului stă în curăţirea minţii de gândurile rele. Ştii şi că Biserica numără trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul.
De aceea ne şi rugăm Părintelui luminilor pentru cei răposaţi, ca să le ierte toate păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul.
Cuvânt către un lucrător care întreabă ce este viața duhovnicească.
Doar viața duhovnicească este viața adevărată, toate celelalte sunt materie. Și trupul nostru este materie, humă luată din pământ. Conform filosofiei antice grecești trupul omenesc este alcătuit din pământ, apă, foc și aer. Este atât de minunat și de iscusit structurat încât nu poate fi nici descris, nici cunoscut în ființa lui. În plus, trupul este doar un lucru nu este viață, așa cum trăsura nu este călătorul și colivia nu este pasărea.
Postind am înveselit nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care vei veni din nou.
Postul grăbeşte pregătirea mea pentru venirea Ta, singura nădejde a zilelor şi a nopţilor mele.
Postul face trupul meu sa fie mai subţire, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mult mai uşor odată cu sufletul.
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte – fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede – al doilea fel de întristare.
Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândreşti atâta? Oricine se laudă, o face cu cele ale sale, nu cu cele ale altuia. Ce ai tu al tău, cu care să te poţi lăuda? Ce ai tu, în afară de cele împrumutate, pe care la sfârşit trebuie să le înapoiezi celui ce ţi le-a dat?
Oare te lauzi cu frumuseţea trupească? Du-te la cimitir, şi vezi unde se aruncă din oraş frumuseţea trupească. Sau te lauzi cu ochii şi gura? Cine ştie de câte ori ţi-ai scuturat plictisit praful de pe încălţări, fără să te gândeşti că aceia sunt ochii şi gurile celor ce au trecut pe drumul pe care mergi tu acum!
Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dumneavoastră a fost aleasă „Miss”. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.
Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: „Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre?