1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază.) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.
N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă.
Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
Fie ca a fost vorba de tinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizati, textul evanghelic al zilei apare în trei variante(la Matei 8, 28-34; Marcu 5, 1-19; Luca 8, 26-39) evoca, socotesc, cinci idei fundamentale.
Prima: Sufletul unui om face mai mult decât o turma de porci, fie ea de doua mii de capete. De nespus mai mare de valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materiala, oricât de însemnata.
Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei.
– Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea.
Dostoievski: Ce-i taina? Totul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu e pretutindeni… Cât de bine e pe acest pământ, dragul meu… Şi că există şi taine, cu atât mai bine.
Mila, mai întâi, nu trebuie confundată cu milostenia, cu pomana (despre care se face vorbire în Fericirea a şaptea, dar acolo prin „cei milostivi” este probabil că nu se înţelege numai cei darnici cu săracii, ci şi cei în stare, ca şi samarineanul cel bun, să resimtă milă faţă de un străin năpăstuit).
Pomana este una din formele pe care le poate lua mila, dar aceasta stă nespus mai sus, cuprinde mai mult în sfera ei şi o ghicim mai învăluită în taine şi mai neprevizibilă în exteriorizările ei decât simpla dărnicie care-i un act de împărţire de bunuri materiale.
Un documentar prezentat în cadrul emisiunii “Rezistenţa prin cultură”, precedat de un dialog între Stejărel Olaru şi invitatul său, Dan C. Mihăilescu.
Nicolae Steinhardt a fost arestat şi condamnat pentru că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica — Pillat. Acest fapt îl determină să grăbească decizia de a renunța la iudaism şi de a se boteza ortodox în închisoarea de la Jilava.
– Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu.Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu.”
A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură).
Singur Hristos poate, ca dintr-o ştersătură de burete, curăţa o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi omeneşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine.
Mila este contrariul contabilității, care-i treaba demonului. Acela socotește întruna, cântărește, drămuiește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. Hristos milostivnic – Cel căruia Îi este a ne milui – cu un singur cuvânt și dintr-odată anulează păcatele unei vieți întregi: ale femeii păcătoase, ale femeii adultere, ale vameșului Zaheu, ale tâlharului celui bun.
Contabilitatea, adevărata mașină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nicio singură cifră.
Ne aflăm în perioada Zilelor Culturale „Nicolae Steinhardt“, ajunse la cea de-a 16-a ediţie. Astăzi, când se împlinesc 102 ani de la naşterea celui care avea să devină monahul Nicolae Delarohia, prezentăm ultima corespondenţă dintre autorul „Jurnalului fericirii“ şi vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Se pregătea, în martie 1989, o întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“ care, din păcate, nu a mai avut loc.
Personalităţi cu operă vastă, cei doi reprezentanţi de seamă ai culturii din Biserica Ortodoxă Română s-au descoperit reciproc prin scriitură. Fiecare trimitea celuilalt cele mai noi apariţii editoriale semnate, aşteptând reacţii.