Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Brașov – d. 5 octombrie 1993, București) a fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român.
Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei ortodoxe din secolul XX și cel mai mare teolog român.[1] A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (în douăsprezece volume). Membru titular al Academiei Române (1991).
“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)
Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)
“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui.
„Familia este instituţia divino-umană care fundamentează ceea ce este moral, normal şi corect într-o societate şi modernă, şi creştină, şi deschisă, şi umană.
Familia este unitatea fundamentată și biologic, și spiritual a societăţii, este ieșirea din egoul personal și alinierea la mentalitatea socială sănătoasă. Un copil trebuie să aibă și tată, și mamă. Viaţa de familie este grea, călugăria este grea dar cea mai grea dintre toate este mântuirea.”
În creştinism există două concepţii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie şi care aparţine vieţii şi experienţei creştine şi alta ce vine din filosofia greacă. Prima Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes şi grijă pentru umanitate. A doua Îl prezintă pe Dumnezeu ca nemişcat şi de nemişcat.
Ortodoxia Răsăriteană a făcut mari eforturi pentru a combina şi armoniza cele două concepţii. A căutat să concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învăţăturii despre firea şi energiile divine, afirmând că, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rămâne nemişcat, El iese (se manifestă) în exterior prin energiile Sale.