Tăierea Împrejur a Mântuitorului

Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.

Deoarece Sfinţii Părinţi au stabilit ca Naşterea lui Hristos să fie prăznuită pe 25 decembrie, este firesc ca tăierea împrejur care are loc după opt zile, să fie prăznuită pe 1 ianuarie, la exact opt zile de la Naşterea Lui. De aceea, troparele acestei zile înfăţişează valoarea teologică a tăierii împrejur. Ne este cunoscută stihira aceasta: „Mântuitorul, pogorându-Se la neamul omenesc, a primit înfăşare în scutece… şi nu S-a ruşinat de trupeasca tăiere împrejur” [prima stihiră de la „Doamne, strigat-am…”, vecernia mare]. Hristos, aşa cum din iubire de oameni a primit înfăşarea în scutece, la fel a primit şi tăierea împrejur cea trupească. Aceasta extremă pogorâre şi chenoză a lui Hristos este socotită de Biserică drept un mare praznic împărătesc.

1. Tăierea împrejur înseamnă tăierea „circulară a părţii superioare a mădularului bărbătesc” şi fiecare copil de parte bărbătească era tăiat împrejur, deoarece acest lucru era prevăzut de porunca lui Dumnezeu care s-a dat la început lui Avraam. Pasajul corespunzător din Vechiul Testament este următorul: „toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească… să se taie împrejur în ziua a opta” (Facere 17, 10-12). Aceeaşi poruncă este repetată şi lui Moise: „Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur” (Leviticul 12, 3). Hristos, într-un cuvânt al Său către iudei le aminteşte că tăierea împrejur s-a dat prin Moise, dar exista şi înainte de el: „Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur pe om” (Ioan 7, 22).

Tăierea împrejur era strâns legată de evlavie, de cucernicia faţă de Dumnezeu şi de ţinerea Legii şi era semnul israeliteanului curat, câtă vreme cel spurcat şi necinstitor era desemnat prin cuvântul „prepuţ”, care era semnul celui netăiat împrejur. Aşadar, tăierea împrejur şi netăierea împrejur sunt noţiuni şi practici opuse, care îl desemnau pe iudeu, respectiv pe cel dintre neamuri, pe idolatru.

Ceremonia tăierii împrejur era o practică dureroasă, şi cu atât mai mult în epoca respectivă, cu instrumentele de atunci – cuţitul, briciul şi piatra ascuţită. De pildă, Sefora a folosit o piatră ascuţită ca să îşi taie împrejur copilul: „Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul ei” (Ieşirea 4, 25). De asemenea este cunoscut faptul că Iisus al lui Navi a făcut „cuţite ascuţite de cremene şi a tăiat împrejur pe fiii lui Israel” (Iosua Navi 5, 3).

După cum ne dăm seama, tăierea împrejur era o practică dureroasă, care provoca hemoragie. Şi dacă ne gândim că ea se făcea asupra unui prunc care abia se născuse, înţelegem durerea lui, dar şi a părinţilor lui care săvârşeau tăierea împrejur şi vedeau zbaterea copilului lor.

2. Însă practica tăierii împrejur nu urmărea doar curăţia omului, ci avea un profund conţinut teologic şi o importanţă esenţială. Şi în acest punct se deosebeşte de tăierea împrejur care se făcea şi altor neamuri, ca, de pildă, la egipteni, la arabi, la mahomedani etc. Unii dintre aceştia, precum mahomedanii, au preluat tăierea împrejur din Vechiul Testament şi din rânduielile lui Moise, dar această tăiere împrejur avea alt conţinut. Sfântul Epifanie al Ciprului va spune că şi alte neamuri aveau tăiere împrejur, cum ar fi idolatrii şi preoţii Egiptului, saracinii, ismaeliţii (mahomedanii), samaritenii, iudeii şi omiriţii, dar cei mai mulţi dintre aceştia nu o făceau pentru legea lui Dumnezeu, ci „fără un temei anume, din obicei”.

Cuvântul lui Dumnezeu către Avraam, prin care s-a consfinţit tăierea împrejur, arată şi motivul mai profund al acestei practici. Dumnezeu a spus: „şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi” (Facere 17, 11). Aşadar, este vorba despre un legământ al lui Dumnezeu cu oamenii Lui, este un testament. Un asemenea legământ trebuie să fie întărit prin sânge, lucru întâlnit şi în Noul Testament, pentru că noul legământ al lui Dumnezeu cu oamenii se pecetluieşte cu sângele lui Hristos.

Tăierea împrejur era semnul recunoaşterii cuiva că aparţine poporului lui Dumnezeu, „încât poporul ales este însemnat”. Potrivit exegeţilor, tăierea împrejur prin ea însăşi nu era un legământ, ci semnul înţelegerii şi al legământului.

Această practică avea şi menirea de a reaminti israeliţilor că trebuie să rămână în cucernicie faţă de Dumnezeu pe care o avuseseră înaintaşii lor şi să nu se amestece trupeşte cu idolatrii şi cu alte neamuri. Astfel, se evitau amestecarea neamului şi, desigur, se evitau urmările acesteia, adică îndepărtarea de credinţa descoperită de Dumnezeu. Sfântul Epifanie ne va spune că tăierea împrejur era ca o pecete pe trupul lor, care să le reamintească şi să îi întărească în a rămâne „în cucernicia părinţilor lor”. Trebuia aşadar ca israeliţii, primind tăierea împrejur, să rămână în neamul lor şi în credinţa în adevăratul Dumnezeu.

În plus, tăierea împrejur era o preînchipuire a Botezului care avea să se dea la vremea potrivită, prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că în realitate Botezul este tăierea împrejur a inimii, aşa cum vom vedea mai jos.

3. Această rânduială dureroasă a împlinit-o şi Hristos îndată după Naşterea Sa. În Evanghelia după Luca, se consemnează în puţine cuvinte ceremonia tăierii împrejur a lui Hristos: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21). Din această prezentare sumară a ceremoniei tăierii împrejur care a avut loc în viaţa lui Hristos, se vede clar că tăierea împrejur este strâns legată cu punerea numelui, pentru că atunci i S-a dat numele „Iisus”, care înseamnă „mântuitor”.

Este semnificativ în acest sens cuvântul Fericitului Teofilact  care spune că acea parte a trupului lui Hristos care a fost tăiată la circumcizie a fost păstrată [în chip tainic] nestricată de Însuşi Hristos şi a luat-o din nou la Învierea Sa. De altfel, acest lucru arată şi ceea ce se va întâmpla cu propriul nostru trup. Părinţii Bisericii învaţă că mădularele trupului omenesc care s-au supus stricăciunii în felurite chipuri se vor lega din nou de trup sau vor fi din nou plăsmuite de Dumnezeu, aşa încât omul întreg, alcătuit din suflet şi trup, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Desigur, în Împărăţia lui Dumnezeu, trupul va fi duhovnicesc, iar nu psihologico-trupesc, aşa cum este astăzi.

Ceremonia tăierii împrejur care are loc în ziua a opta şi este legată şi de punerea numelui, a trecut în creştinism sub forma slujbei „pentru pecetluirea copilului şi punerea numelui în cea de-a opta zi de la naştere”. Miezul slujbei este o rugăciune minunată pe care preotul o citeşte pruncului în faţa uşilor bisericii, unde pruncul este adus de moaşă sau de vreo rudă, nu de către mamă, care va intra în biserică abia în a patruzecea zi de la naştere.

Cert este faptul că Hristos, om fiind, a încercat o mare durere la slujba tăierii împrejur. Aceasta arată pogorârea extremă a lui Dumnezeu către neamul omenesc. În troparul acestui praznic împărătesc cântăm: „şi Legea împlinind, de voie tăiere împrejur trupească primeşte, tăiere făcând iernii păcatelor şi dezvelind velniţa patimilor noastre”.

4. După ce am văzut valoarea teologică a tăierii împrejur, pe care a aşezat-o Dumnezeu în Vechiul Testament, şi faptul că Însuşi Hristos a primit circumcizia, trebuie să ne referim  şi la cauzele pentru care Hristos S-a tăiat împrejur.

Înainte de toate, prin acest act a arătat că El Însuşi a dat Legea în Vechiul Testament, şi de aceea trebuia să o ţină. Hristos nu a venit ca să strice Legea, ci ca să o ţină şi, desigur, să o depăşească. Hristos, aşadar, a depăşit Legea fără să o încalce. În acest mod a arătat că şi noi trebuie să ţinem Legea lui Dumnezeu, care are ca menire mântuirea noastră.

Apoi, tăierea împrejur, aşa cum am întărit şi mai înainte, a arătat şi ce înseamnă chenoza Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, deşertarea Sa de Sine. Desigur, chenoza Lui constă înainte de toate în Întrupare, în aceea că Dumnezeul Cel necreat Şi-a asumat firea omenească creată. Această deşertare de Sine şi pogorâre infinită a lui Dumnezeu se vede şi în tăierea împrejur, de vreme ce Hristos a binevoit să primească întreagă această grea încercare.

Mai mult încă, Hristos a primit tăierea împrejur, ca să dovedească faptul că Şi-a asumat fire omenească adevărată. Şi acest lucru este deosebit de însemnat, pentru că în Biserica veche a apărut o erezie care se numeşte dochetism şi care se susţinea că Hristos nu a luat fire omenească adevărată, nu a luat trup omenesc adevărat, ci un trup fantomatic şi închipuit. Această idee a condus la concluzia că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce, pentru că nu a avut trup real, ci doar i-a înşelat pe iudei. Însă o asemenea credinţă nu îl mântuieşte pe om. Cum poate omul să se mântuiască, dacă Hristos nu Şi-a asumat firea omenească reală? De aceea, aşa cum spune Sfântul Epifanie, Hristos a fost tăiat împrejur ca să arate că „într-adevăr a luat trup”.

Acest cuvânt are legătură cu faptul că tăierea împrejur a lui Hristos a arătat că trupul lui nu era de-o-fiinţă cu Dumnezeirea. În Hristos s-a unit firea zidită cu firea nezidită. Firea omenească este creată, câtă vreme firea dumnezeiască este necreată. Trupul, pentru că a fost îndumnezeit de Dumnezeirea Cuvântului, a devenit de-o-dumnezeire (omótheos), dar nu de-o-fiinţă cu Dumnezeu. Asta înseamnă că trupul lui Hristos este izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeirea.

Şi, în sfârşit, nu a arătat doar că tăierea împrejur a pregătit neamul omenesc până la venirea Sa, ci şi că ea este modelul, preînchipuirea tăierii împrejur celei nefăcute de mână care este Sfântul Botez. Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, tăierea împrejur este tipul Botezului. Aşa cum prin tăierea împrejur este lepădat un mădular nefolositor al trupului, la fel şi prin Sfântul Botez lepădăm păcatul, care nu este o stare firească, ci un excrement, o spurcăciune. Când vorbeşte despre păcatul care este lepădat, se referă la dorinţă, şi, desigur, nu la dorinţa necesară şi indispensabilă, fără de care omul nu poate să trăiască, ci la dorinţa nefolositoare şi la plăcere. Botezul este tăierea împrejur care nu îl scoate pe om din mijlocul neamului său, ci separă credinciosul de necredinciosul care trăiesc în acelaşi neam.

5. Biserica primară de după Cincizecime a fost preocupată mult dacă trebuie sau nu să îi taie împrejur pe prozeliţii în credinţa creştină. Raţionamentul lor era că, de vreme ce Vechiul Testament precedă Noul Testament, trebuia ca idolatrii care vin la credinţa creştină să ţină Legea Vechiului Testament şi în ce priveşte tăierea împrejur. Pentru a lămuri această problemă a fost convocat Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, şi a luat hotărârile corespunzătoare, care sunt consemnate în capitolul 15 al Faptelor Apostolilor.

Problema a apărut atunci când creştinii iudei „învăţau fraţii că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi” (Fapte 15, 1). Acest lucru a iscat răzvrătiri şi discuţii îndelungate şi, aşa cum se spune, unii dintre cei care proveneau dintre tagmele fariseilor cereau ca prozeliţii să se taie împrejur şi să ţină Legea lui Moise (Fapte 15, 5).

La acel Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Apostolii Varnava şi Pavel şi Iacov, ruda Domnului. Hotărârea Sinodului a fost să nu se taie împrejur cei dintre neamuri care vin la credinţa creştină, ci doar să se păstreze în curăţie şi să se ferească de jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrâu. Hotărârea care s-a făcut cunoscută creştinilor prin scrisoare spunea: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine faceţi” (Fapte 15, 28-29).

Logica acestei hotărâri consta în faptul că, de vreme ce tăierea împrejur a fost modelul şi preînchipuirea Sfântului Botez şi a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos, în noile condiţii nu mai era nevoie ca ea să existe. Dispoziţiile juridice ale Vechiului Testament care sunt legate de strădania pentru curăţirea trupului şi sufletului de păcat şi care presupun libertatea personală a omului trebuie să fie păstrate, însă tăierea împrejur, care nu are legătură cu îndepărtarea păcatului şi cu lupta de curăţire a sufletului, poate să fie desfiinţată, pentru că a fost înlocuită, plinită şi desăvârşită prin taina Botezului.

6. În această perspectivă se mişcă învăţătura Apostolului Pavel, care a preluat propovăduirea între neamuri a hotărârii Sinodului Apostolic, dar şi teologia acestuia. Vom înfăţişa în continuare câteva repere din învăţătura sa asupra acestui subiect.

Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la faptul că creştinii dintre iudei îi obligau pe creştinii dintre neamuri să se taie împrejur, spune că ei fac aceasta pentru a fi lăudaţi de către ceilalţi iudei şi pentru a nu fi prigoniţi pentru Crucea lui Hristos, adică pentru credinţa în Hristos cel răstignit şi înviat (Galateni 6, 12-13). Sfântul Apostol spune răspicat că el se laudă cu Crucea lui Hristos, prin care este creată o nouă făptură, are loc o nouă creaţie. „Că în Hristos nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). Prin întruparea Sa, Hristos a creat o nouă ordine, a adus o nouă viaţă.

De altfel, tăierea împrejur în sine nu are valoare, dacă nu este legată de credinţa în Dumnezeu. Cu o abilitate ermineutică uimitoare, Apostolul Pavel va întări că tăierea împrejur nu foloseşte la nimic, dacă nu este înfăptuită Legea. După aceeaşi logică, şi cel netăiat împrejur, dacă păzeşte îndreptările Legii va fi considerat ca şi cum ar fi fost tăiat împrejur (Romani 2, 25-26). De asemenea, Sfântul Apostol se referă şi la oamenii care provin dintre cei tăiaţi împrejur, dar au multe patimi. Despre aceştia va spune: „mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur” (Tit 1, 10).

Apostolul, spre deosebire de aceia care se lăudau cu primirea tăierii împrejur, se laudă cu primirea Crucii lui Hristos şi, desigur, cu semnele lui Hristos pe care le poartă pe trup: „căci eu port pe trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6, 17).

  7. Unul dintre pasajele fundamentale în care este analizat adevărul teologic despre harul lui Dumnezeu în relaţie cu faptele Legii, între care tăierea împrejur deţine un loc principal, este cel de la capitolul al doilea al Epistolei către Galateni a Sfântului Apostol Pavel. Vom expune mai pe larg acest fragment pentru a vedea cum gândeşte Apostolul Pavel asupra tăierii împrejur.

Referindu-se la un incident pe care l-a avut cu Apostolul Petru – care a fost înţeles greşit pentru că încerca să se poarte diferenţiat cu iudeii şi cu cei dintre neamuri, ca să nu îi smintească nici pe unii, nici pe alţii – Apostolul Pavel face o analiză teologică a acestei chestiuni.

Mai întâi spune că pe el Dumnezeu l-a rânduit să propovăduiască Evanghelia între neamuri, după cum Acelaşi Dumnezeu l-a aşezat pe Apostolul Petru să propovăduiască printre cei tăiaţi împrejur. Scrie dumnezeiescul Apostol: „văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi în mine la neamuri” (Galateni 2, 7-8).

Şi după ce înfăţişează incidentul pe care l-a avut cu Apostolul Petru în Antiohia, conchide: „Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează prin faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 15-16).

La îndreptarea omului însă nu contribuie Legea şi faptele Legii. În întreaga gândire a Sfântului Apostol Pavel, îndreptarea omului, ca şi viaţa Bisericii sunt legate de renaşterea omului, luminarea minţii, de iluminare şi îndumnezeire. Cu alte cuvinte, nu este vorba de o îndreptare omenească sentimentală, ci de îndumnezeire, prin urmare, Apostolul Pavel foloseşte termenul de „îndreptare” cu sensul de „îndumnezeire”. Faptul că asta vrea să spună se vede limpede din cuvântul pe care îl rosteşte în continuare: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Legea şi faptele Legii – ca, de pildă, tăierea împrejur – nu-l îndumnezeiesc pe om, pentru că îndumnezeirea se poate săvârşi doar în Hristos. Prin Întruparea lui Hristos se împlineşte mântuirea şi îndumnezeirea omului. De altfel, toate legiuirile şi toate faptele Legii în Vechiul Testament s-au dat după căderea omului, ca să îl pregătească pentru Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Întruparea este voia primordială a lui Dumnezeu, iar nu cea ulterioară[1]. Îndumnezeirea nu se atinge prin ţinerea exterioară a Legii, ci prin comuniunea cu Persoana Dumnezeu-Omului Hristos. Dacă era cu putinţă ca Legea să mântuiască, nu mai era necesară Întruparea.

Prin ceea ce spunem, nu anulăm Legea lui Dumnezeu, nici nu suntem contradictorii, dar se cuvine să subliniem că Legea şi faptele Legii – cum este tăierea împrejur – care pregăteau poporul pentru Întruparea lui Hristos, nu au fost altceva decât medicament care să cureţe inima omului de patimi. Astfel, Legea lucrează spre curăţire. Ca omul să ajungă la luminare şi la proslăvire este nevoie de credinţa în Iisus Hristos, adică de comuniunea cu Dumnezeu-Omul Hristos. De aceea, Apostolul Pavel întreabă: „din faptele Legii primit-aţi voi Duhul sau din ascultarea credinţei?” (Galateni 3, 2).

Înţelegem, aşadar, că faptele Legii nu îndreptează, nu îl îndumnezeiesc pe om, ci îl curăţesc, îl pregătesc pentru primirea credinţei lui Iisus Hristos, adică pentru unirea cu Hristos şi pentru dobândirea darurilor Sale. Aşadar, îndumnezeirea omului are loc prin legătura vie cu Hristos. Acela care a fost curăţit şi iluminat şi care L-a primit pe Hristos, făcându-se mădular al Trupului Său prin harul Duhului Sfânt, nu are nevoie să ţină legea tăierii împrejur.

De altfel, creştinii au primit o tăiere împrejur nefăcută de mână: „În El aţi şi fost tăiaţi împrejur – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel – cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, prin tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi” (Coloseni 2, 11-12). Şi în altă parte, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre tăierea împrejur a inimii în duh” (Romani 2, 29).

8. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc pasajele Sfintei Scripturi despre tăierea împrejur cea adevărată şi duhovnicească – care este Botezul creştin – şi prezintă adevăruri teologice vrednice de uimire.

Sfântul Epifanie învaţă că tăierea împrejur a trupului a pregătit omul şi i-a slujit acestuia până la Botez – care este marea tăiere împrejur – căci prin Botez ne izbăvim de păcate şi ne pecetluim cu numele lui Dumnezeu. Pecetluirea cu numele lui Dumnezeu este recunoaştere a faptului că Îi aparţinem lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă tăierea împrejur trupească îi separa pe israeliţi de neamuri, cu atât mai mult această separare are loc prin Sfântul Botez, de vreme ce Botezul îi desparte pe credincioşi de necredincioşi. De aici reiese că se numesc credincioşi cei care s-au botezat şi îşi reînnoiesc harul primit la Botez.

Potrivit învăţăturii Sfântului Chiril al Alexandriei, tăierea împrejur din Vechiul Testament nu anula moartea, lucru care se întâmplă prin tăierea împrejur a Noului Testament. Cu adevărat, omul care intră în Biserică prin Botez devine mădular al Trupului înviat al lui Hristos. În acest fel este anulată moartea duhovnicească şi există certitudinea învierii din morţi, căci, dacă după Botez moartea trupească încă mai are loc, aceasta se întâmplă numai pentru ca păcatul să fie omorât.

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că tăierea împrejur este înlăturarea plăcerii trupeşti şi a dorinţelor de prisos şi nefolositoare. Aici se vede că Botezul este strâns legat de viaţa de nevoinţă, din care omul se eliberează din stăpânirea patimilor. Nu mai este vorba de înlăturare şi tăiere a unei părţi din trup, ci de tăiere şi transfigurare a dorinţelor sufletului.

În învăţătura Sfântului Maxim vedem că tăiere împrejur se numeşte şi tăierea relaţiei împătimite a sufletului faţă de trup. Sufletul şi trupul sunt legate unul de altul, sunt unite, dar nu această legătură trebuie tăiată, ci legătura pătimaşă, adică legătura care se creează între suflet şi trup prin păcate.

Cuvintele Sfinţilor Părinţi arată că tăierea împrejur din Noul Testament este lăuntrică, duhovnicească, este comuniunea omului cu Dumnezeu şi încercarea de păstrare a acestei comuniuni.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat Legea pentru a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos. La începutul Evangheliei sale, Evanghelistul Ioan spune: „Legea prin Moise S-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Aşadar, Dumnezeu Cuvântul neîntrupat a dat Legea prin Moise, ca poporul să fie vindecat şi să poată primi adevărul şi harul care au venit în lume prin Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică prin Hristos. Şi Legea mozaică, din care făcea parte tăierea împrejur, a avut har, dar acesta era harul curăţitor al lui Dumnezeu, nu era harul iluminator şi îndumnezeitor.

Prin Hristos dobândim naştere duhovnicească şi înfiere adevărată. Evanghelistul Ioan va întări: „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică membrii ai poporului ales al lui Dumnezeu. Prin Botez şi, în general, prin viaţa în Hristos, oamenii devin fii ai lui Dumnezeu, dobândesc înfierea după har şi biruiesc moartea.

* * *

Aşadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis pentru noi tăierea împrejur a inimii. Prin viaţa liturgică şi prin nevoinţă devenim mădulare ale Trupului lui Hristos. Pogorârea lui Hristos se face pentru noi pricină a ridicării.

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vlachos, Praznice Împărăteşti, editura Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii Domnului (Pelagia) 2012, pp. 65-77.