Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).
Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).
Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.
Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.
La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.
Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.
Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999