Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar această apropiere Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu.
Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, Editura Evanghelismos, București, 2009, p. 152-153