Să deznădăjduim de noi înşine si să ne încredem în Dumnezeu

Biserica noastră cinsteşte şi promovează evenimentul sfinţeniei. Sfântul este un eveniment istoric, este darul şi rodul Sfântu­lui Duh, este acela care-şi ridică de bună voie crucea sa umplându-se de harul Preasfântului Dumnezeu.

În Biserica noastră sfânt nu este socotit cel nepăcătos sau cel desăvârşit moral, ci acela care a dobândit o legătură cu Dumnezeu, care L-a iu­bit pe Dumnezeu, s-a legat de El, şi Dumnezeu a devenit centrul vieţii lui.

Biserica nu există ca să-l mângâie pe om pentru problemele lui cotidiene. Biserica nu există ca spaţiu al certificării virtuţii noastre, Biserica nu există ca să satisfacă promovarea şi recunoaşterea noastră socială, ci există ca spaţiu al vieţii, ca spaţiu al libertăţii, ca spaţiu al dra­gostei, ca spaţiu al relaţiei cu Dumnezeu, şi prin Dumnezeu cu fiecare om.

Sfinţenia este o invitaţie provocatoare către fiecare dintre noi. Nu am venit la existenţă ca să facem o familie şi apoi să murim fără să fi fost avuţi în vedere de Dumnezeu. Taina vieţii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu este o invitaţie la sfinţenie, adică la unirea cu Dumnezeu. Este o invitaţie la a bănui  pentru ce motiv trăim.

Este o invitaţie să înţelegem că viaţa este cel mai mare dar al Iubirii dumnezeieşti. Prin urmare, cea dintâi grijă a noastră este aceea de a face să corespundă acest eveniment al existenţei biolo­gice cu faptul de a afla adevărata viaţă, care este Dumnezeu Însuşi.

În consecinţă este nevoie să ne restabilim existenţa noastră, să ne restabilim viaţa noastră în întregime, nu numai în Biserică, ci şi în afara ei. Anume în familia noastră, la serviciul nostru, în viaţa noastră de zi cu zi, aşa cum o avem or­ganizată, cu ce scop, cu ce perspectivă. Care este esenţa ei, sensul ei, centrul ei. Aceasta este o lă­murire fundamentală pe care suntem datori să o facem cu noi înşine.

Pentru că, dacă la Biserică venim în mod me­canic, formal, ca să ne împlinim anumite obligaţii, poate şi pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, ast­fel încât să slujească mai bine planurilor noas­tre cotidiene, aceasta este o mare înşelare. Nu [pentru] aceasta este Biserica. Biserica este să aflu bucu­rie, bucurie pe care nu poate să mi-o fure nimeni. Biserica există pentru ca moartea să fie biruită, să fie depăşită, şi pentru ca să intrăm în bucu­ria veşniciei, care de acum „în oglindă” o gus­tăm. Astfel aflăm mângâierea că moartea a fost biruită. Din această perspectivă, lucrurile curgă­toare se retrag. Printre ele şi întristările, care de acum se înşiruie şi ele în parcursul spre veşnicie. Deoarece în spatele fiecărei întristări se află fri­ca de moarte, frica de efemer, de trecător, drept pentru care şi aceasta contribuie la pocăinţă.

Este nevoie să contractăm un asemenea fel de legătură cu Dumnezeu, încât să devenim părtaşi Învierii lui Hristos. Să înţelegem că nu stăpâneşte moartea şi, prin urmare, nicio întris­tare şi nicio mâhnire nu ar putea să ne păgubeas­că în afară de una: despărţirea de Hristos.

Însă cum putem contracta o legătură cu Dumnezeu? Cum putem să nu ne despărţim de El? Înainte de toate trebuie să luăm în serios viaţa noastră. Să nu fie concentrată numai pe efemerul care nu are scop şi esenţă. Să căutăm Adevărul, să-L căutăm cu râvnă pe Hristos, să-L iubim.

Iubirea lui Hristos este şi căutarea Lui. Iu­bire a lui Hristos poate să fie necunoaşterea Lui, dar dorirea Lui. Absenţa Lui, dar şi aşteptarea Lui pentru că vrem să devină Stăpânul vieţii noastre. Aceasta este dragostea lui Hristos.

Dragostea lucrătoare a lui Hristos, această înteţire a inimii noastre pentru El, există într-o măsură foarte mică înlăuntrul nostru, să nu ne înşelăm! Însă aşteptarea adevărului, aşteptarea lui Hristos, este semnul iubirii pentru El. Aşadar, să ne organizăm viaţa noastră într-un asemenea mod, astfel încât să fie orientată spre aşteptarea lui Hristos.

Un alt element este acela de a înţelege că aş­teptarea cu nădejde a lui Hristos este pentru toţi. Nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru păcătoşi. De altfel, măsura păcătoşeniei nu se judecă după criterii exterioare, care sunt doar simptome, ci se judecă după procentul doririi noastre pentru ade­văr, pentru Hristos. Fără dorirea lui Hristos vor veni şi desigur vor stăpâni simptomele, păcatele. Cu dorul pentru Hristos va începe omul să-şi organizeze astfel viaţa sa, într-un asemenea mod încât să nu fie atacată această aşteptare a relaţiei lui cu El. Prin urmare, şi măsura păcătoşeniei noastre se judecă după cât aşteptăm şi cât ne sprijinim pe adevăr şi pe Hristos.

Un alt criteriu este dispoziţia inimii noastre. Şi cel mai păcătos om, cel mai josnic, are dreptul la dorirea lui Hristos. Inima are totdeauna nă­dejdi, dacă omul nu a plecat din această viaţă. Prin urmare, al treilea si cel mai de temelie criteriu este să respingem deznădejdea, adică faptul că aceste stări nu sunt pentru noi. Pentru noi este inima arzândă care-L vrea pe Hristos.

„Am familie”, ar putea spune cineva, „sunt căsătorit”. Prin căsătorie ar trebui să găseşti această posibilitate a simţirii, a întâlnirii şi a că­utării lui Hristos. Aşadar, prin faptul de a trăi în numele lui Hristos şi nu al propriei tale valori şi al propriei dreptăţi. Să fii mărinimos în fami­lia ta, îngăduitor, blând, să-l asculţi pe tovarăşul tău de viaţă şi pe copiii tăi. Să nu trăieşti risi­pind fără măsură timpul tău, ci fiecare mişcare a ta, fiecare cuvânt al tău să-l masori după cât îl cinsteşti sau îl ofensezi pe celălalt. Toate acestea în numele lui Hristos.

Aceasta nu cere o mare cantitate de timp, nu cere rugăciuni îndelungate, cere însă dispoziţia sufletului. Dispoziţia sufletului împuterniceşte omul, în directă dependenţă de cât aşteptăm de la Acela, sau de la noi înşine.

Dorirea noastră pentru Hristos să nu fie în­locuită de nerozia cotidiană, care la final ajun­ge să fie nebunie. Aşadar, ne ocupăm continuu cu problemele noastre familiale şi cotidiene. Ne vom ocupa cu siguranţă de ele, dar într-un ase­menea mod, încât să fie prezent Hristos, să fie împreună cu noi. Lucrurile cotidiene să nu fie potrivnice lui Hristos, ci să fie posibilităţi către Hristos, după măsura inimii noastre. Este de-a dreptul prostesc să spunem: „Eu am grijile vieţii, nu pot să am gândul la Hristos”.

Nu putem să despărţim vreo parte a vieţii noastre de Hristos, chiar şi pe cea mai materială. Pe toate le-a sfinţit, iar noi trebuie să aflăm prezenţa Lui şi într-acestea. Astfel, se va întâm­pla ceea ce trebuie. Să nu deznădăjduim, să avem aşteptarea Lui şi să slujim unitatea, împăcarea şi dragostea, mai întâi în spaţiul nostru intim, în familia noastră, şi apoi, după ce ne-am educat, şi faţă de ceilalţi oameni.

Trebuie, aşadar, să facem rugăciune. Aces­ta de altfel este un simptom de bază al seculari­zării noastre, a noastră, a oamenilor bisericeşti, care ţinem doar predici, sau lucrare socială fără nevoinţa rugăciunii, sau ne raportăm la noţiunea de viaţă în mod filosofic sau politico-ideologic, ca şi oamenii lumeşti.

Fără rugăciune toate sunt o osteneală pier­dută. Precum şi rugăciunea fără fapta dragostei este pierdută. Ceea ce ne lipseşte nu este spaţiul, ci timpul liniştirii (isihiei), timpul rugăciunii de puţine minute, dar puternice şi esenţiale, ast­fel încât să fie activate toate cele de mai sus şi în principal inima noastră către Hristos şi către fratele nostru.

In Duminica de după Cincizecime (v. Matei 10, 32-33, 37-38 şi 19,27-30), Biserica noas­tră îi cinsteşte pe toţi sfinţii, ca să arate tocmai aceasta, anume că rodul Sfântului Duh, scopul vieţii duhovniceşti şi raţiunea existenţei oameni­lor este sfinţenia. Atunci când noi auzim terme­nul „sfinţenie” ni se pare ceva depărtat, ne sperie puţin şi ni-i închipuim ca pe nişte supraoameni, înconjuraţi desigur într-o anumită aură mitică.

Biserica noastră, însă, rânduieşte lucrurile puţin diferit. În principiu, consideră că fiecare dintre noi are chemare pentru sfinţenie. Aceas­ta este raţiunea existenţei noastre. În al doilea rând, sfântul nu este un supraom, ci cel ce este profund uman. Adică acela care a luat în seri­os viaţa lui, acela care şi-a cinstit inima lui fără să fie mulţumit de sine. Omul neliniştit, care nu este satisfăcut cu uşurinţă, care vrea să-şi odih­nească inima sa luând problema în serios, acesta este începutul sfinţeniei, şi acesta este sfântul.

Aşadar, dacă suntem expresia iubirii lui Dumnezeu şi dacă suntem făpturile Lui, nu ne putem afla odihna fără El. A pus înlăuntrul nos­tru Dumnezeu un dor nemărginit pentru Nemăr­ginit, şi prin urmare odihna noastră este acolo. Este negarea vieţii atunci când noi ne aranjăm în cele puţine. Sfântul este acela care le vrea pe toate. Este acela care vrea plenitudinea vieţii. Este acela care vrea să-și odihnească inima lui.

Prin urmare, sfinţenia este dobândirea Sfân­tului Duh. Nu avem sfinţenie prin noi înşine. Sfinţenia nu este o îmbunătăţire a caracterului nostru, sau a comportamentului nostru. Şi, mai mult, sfinţenia nu este nepăcătuirea. Sfinţenia este faptul de a dobândi Sfântul Duh. Adică să contractăm o relaţie vie, reală cu Dumnezeu; adică să-L căutăm pe Dumnezeu; să nu ne neliniştim dacă nu-L găsim pe Dumnezeu.

Pe această cale a căutării lui Dumnezeu – dacă suntem adevăraţi, iar nu să ne făţărnicim ca „sfinţi” sau creştini – şi păcate vom avea şi îndoieli vom avea şi tăgăduiri vom avea şi hule vom avea în inima noastră, pentru că aceasta este firea noastră decăzută. O astfel de luptă cu noi înşine şi cu „stăpânitorul întunericului” este parcursul nostru spre Dumnezeu!

Pentru ce toate acestea? Ca să înţelegem că sfinţenia nu este dobândire, că Dumnezeu nu este o achiziţie; Dumnezeu este dar. Trebuie să fii foarte smerit ca să înţelegi că sfinţenia este un dar şi că mântuirea este un dar. De ce? Dar cum este dar? Nu trebuie şi eu să dovedesc că sunt ceva? Că ceva izbutesc să duc la bun sfârşit? Un singur lucru putem să ducem la bun sfârşit: să acceptăm că suntem copiii lui Dumnezeu şi să ne încredem în viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu; să ne încredem în iconomia pe care o face Dum­nezeu în viaţa noastră.

Aşadar, ce înseamnă acest eveniment? Noi creştem într-un asemenea mod de mici şi în Bi­serică şi în afara Bisericii, cu o anumită convin­gere că suntem cineva şi vrem să devenim „dumnezei fără Dumnezeu“. Aşa suntem crescuţi. De multe ori și oamenii Bisericii așa ne cresc atunci când ne prezintă virtutea fără Dumnezeu! Şi părinţii noştri aceasta ne prezintă, că trebuie să devenim cei mai importanţi oameni din lume, fără însă să luăm în calcul inima noastră!

În consecinţă, în această construcţie pe care ne-am confecţionat-o cu multe „ambalaje” tre­buie să se dărâme toate lucrurile convenţionale şi trecătoare. Aceasta nu se întâmplă fără durere, deoarece se întreţese cu respingerea egoismului nostru. Una după alta vin răsturnările, neferi­cirile noastre, căderile noastre, păcatele noas­tre, nereuşitele noastre. Si atunci, dacă avem o conştiinţă adevărată a căutării lui Dumnezeu – o conştiinţă a lui Dumnezeu – atunci se descoperă taina sfinţeniei, care ce este? „Deznădejdea opti­mistă”, „disperarea optimistă”. Să deznădăjduim de noi înşine si să ne încredem în Dumnezeu.

Acesta este modul, acesta este principiul (în­ceputul) naşterii noastre duhovniceşti; nimic alt­ceva. Orice se sprijină pe puterea noastră, pe virtutea noastră, este o mare înşelare, care susţine moartea duhovnicească.

Din acest motiv, atunci când avem nereuşite, când avem greşeli, când avem dificultăţi, care prelucrează însă smerenia, după aceea acestea se trans­formă într-o mare binecuvântare. Este cea mai mare binecuvântare pentru că atunci, dacă se vor dărâma toate, vom vedea ce anume vrea cu adevărat inima noastră, unde se află Dum­nezeu. Şi unde se află Dumnezeu? Atunci când se dărâmă toate El este foarte aproape. Când se prăbuşesc gândurile noastre, sentimentele noastre, aspiraţiile noastre, visele noastre, toate acestea, atunci se va descoperi adevăratul vis, care este realitatea vie a prezenţei şi a dragostei lui Dumnezeu!

Si atunci ieşim din noi înşine. Ce înseamnă „ies din mine însumi?” – devin atât de liber, încât sunt bun, devin atât de bun încât sunt li­ber! Ce înseamnă aceasta? Nu mă interesează să revendic pentru mine întâietatea. Nu mă in­teresează să revendic nimic. Aşadar, mă las pe mine pe deplin. Nu mă protejez pe mine însumi. Pentru că atunci când mă protejez pe mine în­sumi, îmi protejez falsul meu sine. Îmi protejez sinele meu înşelat. Pentru că protejarea sinelui meu este să aflu viaţa, să aflu viaţa veşnică, să-L aflu pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este drepta­tea mea în conflict cu oamenii, ci este slujirea oamenilor.

Atunci înţeleg că se descoperă un alt mod de viaţă, o altă raţiune a existenţei, o altă stare a vieţii, şi simt că cel mai liber om este omul bun şi că omul cel mai puternic este omul slab. Acela care zice „nu mă interesează dacă pierd, mă in­teresează să nu pierzi; nu mă interesează locul meu, vreau să-ţi dau ţie un loc“. De ce? Pentru că omul lui Dumnezeu este pretutindeni. Nu este limitat, nu are niciun drept deoarece le-a aflat pe toate.

Aşadar, această libertate duhovnicească care nu este închipuire, ci este experiere personală, se descoperă în omul zdrobit, în omul în­durerat. Fără o durere de acest fel, prin care să simţim că suntem în iad, nu putem să bănuim ce înseamnă „har”, „dragoste” şi „bucurie” a lui Dumnezeu. Pentru că se poate ca Dumnezeu să se dăruiască şi cu siguranţă se dăruieşte, dar mo­dul de a-L recunoaşte, modul de a-L dobândi, de a ni-L însuşi este starea lăuntrică a eşecului nostru. A acelei dureri care ne trezeşte simţurile, mintea şi inima ca să înţelegem şi să trăim. Drept pentru care aşa nu mai putem să fim purtătorii acelei deznădejdi şi disperări optimiste!

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016, p. 81-91